Dragă jurnalule,

Te anunţ că m-am îngrăşat. Nu mult, vreo două kile. Mă gândeam că vestea o va face fericită pe bunică-mea, care consideră mai tot timpul că sunt subnutrită. Îi zic ieri:

- Să ştii că m-am îngrăşat 2 kilograme!
- Eh, îmi răspunde ea cu juma de gură, măsurându-mă din priviri, mai poţi până la 55 (n.r. încă 3 kile adică).

Drept îi că n-am observat din prima. Iaca burtica puţin mai proeminentă, mai nişte aripioare pe şolduri, nimic ieşit din comun. Mă simt bine în pielea mea, nu mă plâng.

Numa’ ieri mi-a venit puţin să plâng când a trebuit să încap într-o pereche de blugi mai fistichii. Să ne-nţelegem, n-am plâns pentru cele două kile, ci din cauză că mi-a luat o veşnicie să prind moşul de babă. Pentru că da, are un sistem de închidere mai “old fashioned”, mascat de o imensă cataramă cu semnele zodiacale.

Cu această ocazie, poate renaşte prietenia dintre mine şi draga mea bicicletă. Nu degeaba a stat la hibernat încă din toamnă, cu roatele toate dezumflate. Problema e că ea a dormit tot timpul, în timp ce eu m-am dus la lucru. Prin urmare, o să ne vedem mai răruţ că-i mai drăguţ. Şi cu asta sper că am evitat delicat să spun că de fapt îs o leneşă…

Night-food

Aseară, ca niciodată, am fost probabil mai zen şi mai binedispusă ca jumătate din populaţia Timişorii strânsă în centru, la spectacol. Mi-am surprins până şi prietenuţa a mai bună (da, aceeaşi de acum câteva luni), ea întrebându-mă în timp ce stătea la coadă la farmacie ce am şi dacă nu cumva mi-e rău.

Însă cum orice lucru bun are un final, şi fericirea mea s-a evaporat odată ce-am părăsit împreună barul lui James Bond din Unirii. De ce? De foame!

Şi acum vă rog să porniţi cronometrul, întrucât vom porni într-o cursă nebună după mâncare… ah, de menţionat că abia trecuse de miezul nopţii.

Prima escală, primul nu. Spre Bugard ne mânase pofta de sos de vişine, însă chelneriţa ne-a răspuns că nu se mai serveşte mâncare. Am înghiţit în sec şi am plecat mai departe.

Mai spre centru, mai exact, unde ne-am intersectat cu populaţii migratoare, venite hăt-de-aproape de la concertul ăla marca Zu. Sau ce-o fi fost.  Mă luase deja cu ameţeală de la tot poporul care mişuna în jurul meu, dar ne-am ţinut bine una de alta, şi am răzbit până în piaţa Operei.

Pe-acolo trecuse taifunul. Sticle, ambalaje, până şi prezervative. Dar în sfârşit.

Am intrat la McDonalds, însă am ieşit imediat când am văzut ce coadă de 5 metri era la case. Aşa că am zis să ne încercăm norocul la Lucas, de vizavi. Mai bine nu-l încercam, că pe-acolo deja se dădea cu mopul, şi pe uşă trona ÎNCHIS.

Nu-i bai! Îi terasa Timişoreana, unde sigur au mâncare, că vedem noi pe mesele clienţilor. O dată că un chelner, la vederea noastră, a dispărut în direcţia opusă, iar în al doilea rând, o altă chelneriţă ne-a informat din start că e închis, înainte să apucăm să articulăm vreun cuvânt.

Strângem din dinţi şi ne întoarcem spre Alba Iulia. Şi ne face cu ochiul fast-food-ul libanez, în special că era aerisit din cale-afară, cu doar doi clienţi în faţa noastră. Dar nici bine nu intrăm, că duduia de după pult ne anunţă că nu mai e mâncare. Cred că a fost primul moment de izbucnire în râs isteric. Presupun că de la foame…

Noroc că Timişoara-i mare. Prin urmare, o luăm la pas înapoi spre Unirii, în căutarea Cărăbuşului (ca să vezi, nu-l chema Popândău, cum credeam eu iniţial). Pe drum, aceleaşi hoarde migratoare, adunate în ciorchine, în special în jurul fast-food-urilor din zonă. Lucru care ne-a dat de înţeles că dacă mai zăbovim acolo, s-ar putea să rămânem nemâncate.

Aşa că ne-am urcat în maşină seduse de mirajul gastronomic al Complexului. Am revenit însă rapid la realitate, odată cu maşina de poliţie ce părea că vrea să ne pună stavilă în parcare. Din fericire, ne-a lăsat să plecăm.

Ajungem pe Pârvan, cu gând să atacăm Complexul de pe flancul Daliei. Atâta doar că intersecţia era străjuită de vreo două patrule şi patru poliţişti cu mâinile fluturânde.

- Hai că nu ţie îţi face semn! o încurajez eu.
- Ei, nu!
- Nu ţie, femeie! Uite, lu’ ăla din faţă!
- Mie-mi face semn!
- Ba nu!
- Ba da!
- Ba nu! Read the full post »

Începutul sfârşitului

Nu, clar nu era o zi obişnuită. Mă bântuia o presimţire sumbră încă de dimineaţă.

Întâi că la lucru, modificările de procedură apăreau ca nişte pop-up-uri cu reclame. Câte una la fiecare cinci minute. Ca şi când n-ar fi fost de ajuns, m-am trezit transferată către alt departament de la mama dracu’, printr-un simplu mail trimis către toţi angajaţii.

“Începând cu data de…, următorii nu vor mai lucra cu noi, ci vor face parte din echipa de billing, care îşi are sediul la adresa binecunoscută [...]“

În primă fază, n-am ştiut cum să reacţionez. Apoi am avut o senzaţie de surescitare, după care am conştientizat că mailul ăla e cât se poate de serios. I-am adunat pe toţi implicaţi la o ţigară şi am ţinut o şedinţă fulger. Alternative nu prea aveam, aşa că am tras aer în piept şi am dat buzna peste gagicile de la HR, la semnat de hârtii.

Nici nu mi-am dat seama cum a trecut ziua respectivă, cu alergături în toate părţile, să-mi rezolv de transfer, transport şi cazare. Doar m-am oprit pentru câteva momente să mă uit la ceas. 2:30. Mă uit la soarele care-mi bătea-n ochi, şi mă uit iar la ceas. Cum naiba să fie 2:30?!

Ajung acasă, unde dau peste tata, aşa că-l iau la întrebări.

- Ai idee cât e ceasul?
- 2 jumate. De ce-ntrebi cu ceasul pe mână?
- Ziua sau noaptea?
- Noaptea. Vorba vine.
- Păi cum noaptea, nu vezi ce soare-i afară? mormăi eu, încercând în acelaşi timp să refac în minte traseul zilei din urmă.

La 9 eram încă la lucru, prinsă în toată nebunia aia. Iar pe la 10 am ieşit în oraş cu o prietenă. Mai mult de 12 jumate sigur n-am stat. Hai, 1, cu indulgenţă. După care drumul spre casă, mergând alene.

- Păi bine, dar tot nu pricep. De ce-i ditamai soarele pe cer în toiul nopţii? îl iscodesc în continuare pe tata.
- Păi ce nu-nţelegi? Nu mai există alternanţa zi-noapte. Îţi spun io, ăsta-i începutul sfârşitului.

Simt că mă ia cu ameţeală. Dar în loc să merg spre pat, la mine-n cameră, o iau în direcţia opusă. Ajung iar afară, sub acelaşi cer albastru şi soare strălucitor. Mă mai uit o dată la ceas. 3 dimineaţa. E 3 dimineaţa şi soarele e sus. E ireal!

Tot bântuind pe străzi, ajung în piaţa Libertăţii. Văd în faţa staţiei de tramvai o farmacie, şi dau să intru. Mă împiedic de un amic, tot un zâmbet, care tocmai ieşea cu mâinile-n buzunar. Mă uit în urma lui, oarecum surprinsă. Nimeni nu pare să observe anomalia.

În farmacie, mă izbeşte din plin mirosul de medicamente. Totul aseptic, de la gresie, măsuţa cu pliante, şi până la vitrine. Tot plimbându-mi privirea de la un detaliu la altul, observ undeva în spate o uşă deschisă la 45 de grade. Curiozitatea îmi dă ghes să arunc un ochi înauntru.

Nu ajuns însă mai departe de pragul uşii, că rămân înmărmurită. Era o încăpere ca de spital, cu vreo 8 paturi, iar în fiecare pat câte o persoană. Păreau că dorm toţi, ca nişte pacienţi cuminţi. Ce mi s-a părut însă ciudat şi macabru în acelaşi timp, era faptul că erau câţiva care aveau un fel de disc aşezat pe cap. Iar pacientul cu părul alb, din faţa mea, taman ce era încoronat cu un asemenea disc, în vreme ce medicul se uită la ceas, rostind placid “ora decesului….”.

Mă încearcă iar senzaţia de ameţeală, prin urmare părăsesc farmacia groazei.

Afară se întunecase brusc. Iar cerul ăla cândva albastru era acum plin de nişte nori negrii, ca de cărbune, îngrămădiţi parcă prea aproape de pământ. Ciudat însă, nu era niciun petec de cer senin sau de stele. În schimb, într-un colţ ciobit, sub o pojghiţă albicioasă, murdară, se zărea ceva strălucind.

- Uite, bă, că soarele-i tot acolo! mârâi eu în gând, în timp ce vorbele lu’ tata încă îmi sună în urechi… “ăsta-i începutul sfârşitului”.

****

Cam asta visez eu noaptea.
photo

Amintiri din copilărie

Era o zi de toamnă. Sau noapte, nu ştiu exact. Presupun că era undeva prin septembrie 1985. Ai mei se lăsau furaţi de peisaj, legănaţi de tren. Se întorceau acasă de la Combinatul de Apă Grea din Severin. Nu ştiu cât e de adevărată povestea; nu mai ţin minte nici cine mi-a zis-o. Însă după 9 luni şi ceva, am scos nasul afară din burtă de la mama. Îmi place tare mult să merg cu trenul, deci o fărâmă de adevăr tot tre’ să fie în poveste.

N-am amintiri din primii ani de viaţă. Nu ştiu cum am crescut, dacă adormeam greu (deşi eu bănuiesc că da, de când mă ştiu adorm greu), dacă plângeam des sau când am zis prima oară mama şi tata. Am citit odată despre un tip cu o memorie de elefant. Îşi aducea aminte nu doar cum a supt la sânul mamei, dar şi ce gust avea laptele. Mă mir că nu-i plezneşte capul de la atâtea detalii. Dar în fine…

Amintirile mele datează de undeva de la grădiniţă. Că de la creşă am rămas doar cu un flash în care sunt eu, plus încă o mulţime de copii la o masă lungă. E cam blurat flashul, nici nu sunt sigură că-i al meu.

Alea de la grădiniţă sunt mai bine conturate. Cum alergam ca bezmetica prin curtea grădiniţei, cum intram adesea printr-un gard spart, nu prin uşa din faţă (până m-au văzut ai mei de pe balcon… pentru că da, stăteam vizavi de grădiniţă), cum m-am minunat că un coleg pe nume Cristi avea adidaşi identici (mă refer mai ales la număr) cu ai lu’ soră-mea, care e cu patru ani mai mare, săndăluţele albe cu floricică pe care mi le-au luat ai mei că-mi plăceau tare mult, deşi mă cam strângeau, şi multe altele.

Restul sunt surprinse într-o mână de fotografii, între care şi cea de la o serbare la care eu am purtat rochiţa mea preferată cu tiv roşu, rochită care-mi rămăsese demulticel mică.

Şi tot la grădiniţă am descoperit că-mi place engleza, în special după ce am câştigat un breloc şi un abţibild pentru frigider (care era un leu galben, zâmbitor).

Din clasele I şi a II-a, am reţinut că scriam tare urât. Şi că mi-am tuns singură părul. Probabil de-aici mi se trag obsesiile pentru scrisul caligrafic şi pentru părul lung. Asta, şi faptul că părinţii mă tundeau periuţă la fiecare început e vară, de mă confunda lumea cu un băieţel. Însă mai pe larg despre ele, şi despre primul cobai al aceleaşi minunate surioare într-ale frizerie, în episodul următor…

Repetiţia este mama învăţăturii

Plecând de la ideea că dacă de trei ori o dai în bară, a patra oară va trebui să te opreşti pentru că ai prea multe cucuie în frunte, astăzi vom discuta despre cum învăţăm să facem distincţie între două lucruri asemănătoare ca formă, însă diferite ca fond.

Când eram mici, părinţii ne-au învăţat să fim politicoşi cu toată lumea. Să fim amabili, să răspundem frumos, iar dacă refuzăm, să o facem cu tact. E ceea ce mai târziu descoperim că înseamnă politeţe sau bun simţ.

Când devenim adulţi, se întâmplă ca uneori să ni se pună un văl peste ochi, şi să nu observăm că cel de lângă noi este drăguţ doar pentru că aşa l-au crescut ai lui, ci numai din motive care ne gâdilă orgoliul. Dacă ne dăm seama de confuzie, foarte bine, înseamnă că avem şanse ca data viitoare să nu mai etichetăm pe dos omul, ci să-l vedem aşa cum e el de fapt – de treabă, sociabil, amabil. Pentru că sunt o grămadă de alte semne care-ţi şoptesc în cască faptul că e mai mult de atât. Cine are urechi, să audă, cine are ochi, să vadă!

Prin urmare, dragii mei, pentru voi ceilalţi care vă încăpăţânaţi să ţineţi cu dinţii de vălul ăla, repetaţi cu glas tare următoarele:

       Dacă cineva e amabil cu mine, nu înseamnă că e şi atras de mine.
       Dacă cineva e amabil cu mine, nu înseamnă că e şi atras de mine.
       Dacă cineva e amabil cu mine, nu înseamnă că e şi atras de mine.

În caz că vă întrebaţi ce mi-a venit, ei bine, mult prea adesea am observat în ultima perioadă confuzii ca cele de mai sus. Confuzii care nu fac altceva decât să strice o prietenie şi să arunce doi oameni în situaţii dintre cele mai inconfortabile.

Tămăduire

Sunt multe lucruri care se pot repara în lumea asta.

O julitură pe care ai căpătat-o pedalând pe cărări de munte se cicatrizează. Un televizor stricat îl duci la depanat. Ţeava spartă din baie ţi-o lipeşte instalatorul. Pana de la maşină ţi-o repară mecanicul, sau poate chiar tu, dacă te pricepi cât de cât. Un rezultat greşit se corectează reaplicând cu mai multă atenţie formula. Până şi planeta o putem salva dacă încetăm să mai fim lacomi şi dacă plantăm copaci mai des de o dată pe an.

Da, sunt multe greşeli care se poti corecta, multe stricăciuni ce se pot repara. Foarte multe, indiferent că suntem noi de vină sau sunt alţii.

Însă rănile pe care ni le facem noi înşine nu le vindecă nici timpul dacă noi nu îl lăsăm.

Eu nu sunt…

Eu nu sunt un prieten. Sunt doar o persoană care-şi oferă încrederea pe tavă, pentru oricine e dispus să o accepte. Nu ascult problemele altora doar cu scopul de a oferi consolare, ci pentru a le compara cu ale mele şi pentru a detecta greşeli pe care aş putea să le evit în viitor.
Eu nu sunt milostivă. Doar împart cu cei ce nu au o speranţă de mai bine. Mă amăgesc singură că ajutându-i pe ei, mă ajut pe mine. Îmi caut sufletul în amărăciunea lor, şi liniştea în ochii lor. Cred că se numeşte egoism.
Eu nu sunt ordonată. În mintea mea e un haos de nedescris. Încropesc liste şi tabele pentru a-mi ordona gândurile, dar mai rău le încurc. Îmi caut permanent echilibrul, dar mă împiedic în iţe nevăzute, ca în nişte şireturi desfăcute.
Eu nu sunt tare. Doar îmi consolidez constant scutul protector. Zidul rece pe care îl transpun între mine şi lume. Globul de sticlă în care mă închid pentru a mă feri de ceilalţi.

Eu sunt doar un om supus greşelii.

Tovarăşi de drum

Când m-am trezit, era întuneric. O beznă rece şi apăsătoare. Probabil din cauza pereţilor de pământ care parcă se strângeau în jurul meu. Dar nu, nu era aşa. E doar senzaţia dată de un tunel foarte îngust. Oare cum am ajuns aici?

Oricum, doar n-o să rămân aici pentru totdeauna? Nu că n-aş putea să mă obişnuiesc cu întunericul, dar mi s-ar face un dor teribil de flori, de stele şi de soare. Mi le pot închipui, dar şi ele vor ajunge să fie sufocate de întuneric. De acelaşi întuneric ce m-a aruncat în hăul ăsta prin care orbecăi acum.

Nu-mi aduc aminte foarte multe de dinainte de întuneric. Persistă doar senzaţia de greutate, ca o povară pe care o port cu mine de ceva vreme. Ceva ce aduce a deznădejde, izolare şi neîncredere. Dar de unde? Să fie de la cuvintele rămase nearticulate sau dimpotrivă, de la vorbele eliberate cu prea multă uşurinţă? Sau e oare din cauza minţii, neputincioasă în a pricepe şi accepta că uneori sfârşitul se întrevede clar încă dinainte de început? Sau poate e din cauza sufletului făcut ţăndări, pe ale cărui cioburi au călcat alţii, dar şi eu, înainte să aflu că sunt ale mele?

Nu, nu mai pot zăbovi aici. Aşa că mă arunc într-un vis, îmi adun repede cioburile şi le ascund în buzunar. M-am tăiat în ele, mi-au zdrelit pielea de la un deget. Dar ce contează? Să fugim, suflete, de aici! Uite, bezna vine să mi te ia! Tu rămâi acolo în buzunar, să nu cumva să ieşi înante să ajungem la lumină. O să te protejez eu, chiar de-o fi să-mi sfredelesc toată mâna şi să pătez cioburile de sânge. Apoi văd eu cum te lipesc şi-ţi voi umple fisurile, apoi să te pun la loc.

Aşa că am plecat mai departe, dibuind mai mult cu ochii minţii direcţia potrivită. Eu, cu sufletul în buzunar.

Îmi dau seama că merg mai mult pe brânci. Îmi simt hainele atârnând pe mine, încărcate de ţărână, rupte ici-colo de câte un ciot de piatră. Drumul ăsta nu e uşor. Îl pipăi cu degetele, îl râcâi cu unghiile dacă simt că se îngustează. Iar picături de sânge din tăietură cad în praf şi construiesc împreună cocoloaşe pe marginea drumului.

Eh, dacă s-o mai rătăci vreun nenorocit pe aici, să-şi găsească ieşirea mai uşor. Mă auzi, suflete? Read the full post »

Blogării faţă-n faţă cu campionatul de oac

A fost odată ca-n poveşti o preaminunată fată care deprinsese arta origami. Şi cu atâta pasiune şi drag împletea ea din hârtie, încât şi-a spus Fata de Hârtie. Noi însă am cunoscut-o drept Irina, fata care a ajuns prima la blogmeet-ul de duminică… şi inventatoarea Oac-ului.

Şi pentru că Irina face aşa nişte broscuţe drăguţe din hârtie, şi pentru că noi am fost aşa de dezamăgiţi că se stricase panoul de darts, am încropit un joculeţ de toată frumuseţea, care a (de)generat în scurt timp în campionat în toată regula.

Totul a început cu nişte sărituri de broscuţă de la mine la Alex (un fel de pase-pase din copilărie), până când a fost înscris primul oac. Adică un ţop bine realizat, care trece de palma adeversarului. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului, precizez că oac-ul este un fel de gol, însă mult mai tactic, iar palma este o poartă.

Acum, eu sunt foarte sigură că pe mulţi dintre voi, mintea v-a dus la o asemănare cu fotbalul. Nimic mai fals! Oac-urile nu sunt înscrise în momentul în care ajung în palmă, ba dimpotrivă! Broscuţa trebuie să ajungă  peste palmă, pe lângă palmă sau (de ce nu?) pe sub palmă, pentru un oac valid. De asemenea, broscuţa poate sări de maxim trei ori. Orice ţop în plus este automat anulat, iar dacă ţop-ul duce la un oac, acesta nu este valid.

Odată regulile stabilite şi echipele făcute publice (în ordinea de pe foaie – Oachi, adică subsemnata, Deme, Okeanu şi De’Ochi), s-au stabilit grupele. În semifinale, Oachi a jucat contra lui Okeanu, scor final 3-2 (adică oac oac oac la oac oac), iar Deme versus De’Ochi, meci terminat cu 2 oac la 3 oac (sau ochi?).

Pe parcursul disputelor, a fost nevoie de un surplus de broscuţe (mulţumim, Irina!), în mare parte datorită accidentării broscuţelor.

Cele două finale au fost intense, iar galeria pe măsură. În finala mică, Deme a pierdut în faţa Okeanului cu 2 la 1.  Finala mare a presupus un meci greu. În ciuda a două oac-uri înscrise fără greşeală dincolo de palma lui De’Ochi, Oachi a cedat în faţa adversarului la o diferenţă finală de 2 oac-uri (3-5).

Întâlnirea nu a dus lipsă de momente comice, cum ar fi bucuria ante-oac (neînscris până la urmă) a lui Okean sau auto-oac-urile marca Deme.

În tribune*, fie înainte, fie în timpul, fie după meci, au putut fi văzuţi Alex Albu, Richie şi Sir George; Tomata şi Bloodie, cu care am schimbat trei oftaturi păreri despre Gerard Butler, respectiv un film despre un delfin fără o aripioară; Sis & Adi; Andreea, cu care am povestit, printre altele, despre ciocolată (tocmai am terminat una mai-nainte, apropo de asta); Adi Dragoş şi Daniel Preda. Surpriza serii, pentru mine, a fost apariţia într-un mod cu totul neaşpteptat, a fetei care-şi spune Arashi, şi pe care aşteptam s-o cunosc de când am descoperit că suntem colege de suferinţă pe plantaţie.

*aici e lista completă

Femeile, maşina şi zăpada

Azi era zi de ieşit la cafea, cu buna mea prietenuţă (mă gândesc dacă să spun cine e sau nu). Aşa că mă arunc într-o bluziţă şi o fustă cu niscai volănaşe, şi aşa dichisită ies din casă. Ajung la duduie, care mă aşteaptă în pijamale, deşi am avertizat-o de pe drum că multă vreme n-avem la dispoziţie. Şi până ne mai iubim noi verbal, până mai aleargă ea prin casă, ţipând “cine-mi dă şi mie un maieu?”, trece timpul.

Îi propun frumos să o luăm uşor la pas până-n Unirii, având în vedere că nu-i la capătul lumii, ci la doar 20 de minute. Dar n-am cu cine să mă înţeleg, ea propunând să mergem cu “popândăul” (mă scuzi, dragă, nu mai ţin minte exact cum ţi-ai botezat maşina), că şi aşa i s-a făcut dor de el. Strâmb din nas, însă merg pe mâna ei.

Coborâm în spatele blocului, unde era parcată maşina, flancată din trei părţi şi jumătate de nămeţi. Ne suim în ea, şi ieşim din garajul improvizat. Şi după câteva manevre complet neinspirate, menite să ne scoată la drum curat, rămânem împotmobile împotmolite, eu, ea şi maşina.

Mă dau jos şi inspectez situaţia. Calculez eu că roata din spate dreapta ar fi problema, şi ne punem pe împins. Nimic. Ne mai învârtim ca muştele în jurul maşinii câteva minute, râcâim cu o cutiuţă rătăcită zăpada de la roţi, şi mai încercăm o dată. Iar nimic. Ba mai rău, constat cu ochiul liber şi parpalacul stropit, că roata din faţă stânga dă în gol. Îmi vine mie ideea genială să proptesc cutiuţa la roată, cu gândul că acum sigur o luăm din loc. Tot acolo am rămas.

Într-un târziu, se gândeşte ea să caute prin garajul lu’ ta’su niscai unelte, aşa că se îndreaptă într-acolo. După un timp, zăresc un tip care se îndreaptă spre noi.

- V-am văzut de la geam că vă tot chinuiţi, aşa că am zis să vă dau o mână de ajutor.

Între timp apare şi a mea… cu o lopată din lemn pentru zăpadă şi o sanie. Mă uit lung la ea şi o întreb ce vrea să facă cu sania. Nu primesc un răspuns coerent. Se suie înapoi la volan, în timp ce băiatul îi dădea indicaţii şi împingea de maşină când dintr-o parte, când din cealaltă. Dar maşina nu vrea să plece.

Mai parlamentăm oţâră, întorcând problema pe toate părţile, şi într-un final ne luminăm. Înmânăm cheile băiatului, acesta se urcă la volan, intră în marşarier cu toată viteza şi o scoate imediat pe asfalt curat…

Mihai, meriţi o bere!
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 117 other followers