Nu, clar nu era o zi obişnuită. Mă bântuia o presimţire sumbră încă de dimineaţă.
Întâi că la lucru, modificările de procedură apăreau ca nişte pop-up-uri cu reclame. Câte una la fiecare cinci minute. Ca şi când n-ar fi fost de ajuns, m-am trezit transferată către alt departament de la mama dracu’, printr-un simplu mail trimis către toţi angajaţii.
“Începând cu data de…, următorii nu vor mai lucra cu noi, ci vor face parte din echipa de billing, care îşi are sediul la adresa binecunoscută [...]“
În primă fază, n-am ştiut cum să reacţionez. Apoi am avut o senzaţie de surescitare, după care am conştientizat că mailul ăla e cât se poate de serios. I-am adunat pe toţi implicaţi la o ţigară şi am ţinut o şedinţă fulger. Alternative nu prea aveam, aşa că am tras aer în piept şi am dat buzna peste gagicile de la HR, la semnat de hârtii.
Nici nu mi-am dat seama cum a trecut ziua respectivă, cu alergături în toate părţile, să-mi rezolv de transfer, transport şi cazare. Doar m-am oprit pentru câteva momente să mă uit la ceas. 2:30. Mă uit la soarele care-mi bătea-n ochi, şi mă uit iar la ceas. Cum naiba să fie 2:30?!
Ajung acasă, unde dau peste tata, aşa că-l iau la întrebări.
- Ai idee cât e ceasul?
- 2 jumate. De ce-ntrebi cu ceasul pe mână?
- Ziua sau noaptea?
- Noaptea. Vorba vine.
- Păi cum noaptea, nu vezi ce soare-i afară? mormăi eu, încercând în acelaşi timp să refac în minte traseul zilei din urmă.
La 9 eram încă la lucru, prinsă în toată nebunia aia. Iar pe la 10 am ieşit în oraş cu o prietenă. Mai mult de 12 jumate sigur n-am stat. Hai, 1, cu indulgenţă. După care drumul spre casă, mergând alene.
- Păi bine, dar tot nu pricep. De ce-i ditamai soarele pe cer în toiul nopţii? îl iscodesc în continuare pe tata.
- Păi ce nu-nţelegi? Nu mai există alternanţa zi-noapte. Îţi spun io, ăsta-i începutul sfârşitului.
Simt că mă ia cu ameţeală. Dar în loc să merg spre pat, la mine-n cameră, o iau în direcţia opusă. Ajung iar afară, sub acelaşi cer albastru şi soare strălucitor. Mă mai uit o dată la ceas. 3 dimineaţa. E 3 dimineaţa şi soarele e sus. E ireal!
Tot bântuind pe străzi, ajung în piaţa Libertăţii. Văd în faţa staţiei de tramvai o farmacie, şi dau să intru. Mă împiedic de un amic, tot un zâmbet, care tocmai ieşea cu mâinile-n buzunar. Mă uit în urma lui, oarecum surprinsă. Nimeni nu pare să observe anomalia.
În farmacie, mă izbeşte din plin mirosul de medicamente. Totul aseptic, de la gresie, măsuţa cu pliante, şi până la vitrine. Tot plimbându-mi privirea de la un detaliu la altul, observ undeva în spate o uşă deschisă la 45 de grade. Curiozitatea îmi dă ghes să arunc un ochi înauntru.
Nu ajuns însă mai departe de pragul uşii, că rămân înmărmurită. Era o încăpere ca de spital, cu vreo 8 paturi, iar în fiecare pat câte o persoană. Păreau că dorm toţi, ca nişte pacienţi cuminţi. Ce mi s-a părut însă ciudat şi macabru în acelaşi timp, era faptul că erau câţiva care aveau un fel de disc aşezat pe cap. Iar pacientul cu părul alb, din faţa mea, taman ce era încoronat cu un asemenea disc, în vreme ce medicul se uită la ceas, rostind placid “ora decesului….”.
Mă încearcă iar senzaţia de ameţeală, prin urmare părăsesc farmacia groazei.
Afară se întunecase brusc. Iar cerul ăla cândva albastru era acum plin de nişte nori negrii, ca de cărbune, îngrămădiţi parcă prea aproape de pământ. Ciudat însă, nu era niciun petec de cer senin sau de stele. În schimb, într-un colţ ciobit, sub o pojghiţă albicioasă, murdară, se zărea ceva strălucind.
- Uite, bă, că soarele-i tot acolo! mârâi eu în gând, în timp ce vorbele lu’ tata încă îmi sună în urechi… “ăsta-i începutul sfârşitului”.
****
Cam asta visez eu noaptea.
photo
