*am citit cartea lui Martin Page, mi-a plăcut foarte mult, dar nu despre ea e vorba*
Vineri, 5 februarie
După un somn neîntrerupt decât o singură dată, pe motiv de deshidratare, m-am trezit cu un zâmbet larg şi tâmp dintr-un vis mai mult decât plăcut. Orgasmic, de-a dreptul, şi ilar în acelaşi timp. Şi nemanipulat de mine, întrucât n-a mai fost nevoie.
După ce am aruncat 3 stropi de apă călduţă pe ochi, pentru a reveni cu picioarele cât de cât pe pământ şi pentru a-l lăsa pe dogorel să îşi înfigă razele în irisul meu verde precum iarba pălită, m-am aşezat veselă în faţa laptopului pentru a întreprinde diverse activităţi de socializare (sau nu).
Nu după mult timp a venit şi telefonul mult aşteptat, care bineînţeles IMMD. Deja radiam de fericire, întrucât zilele mele de escaladat pereţii camerei se apropiau de final.
A urmat un mic moment de awkwardness, pe care însă l-am depăşit cu mult tact şi diplomaţie, apoi am continuat să radiez.
Evident, euforică până în măduva oaselor, am fost aşa de aeriană, încât era cât pe ce să ratez evenimentul la care m-am înscris, like usual, pe ultima sută de metri. Anume Meet the Tweeters. Sau #tweetmeet, pentru iniţiaţi.
Plecai, ajunsăi. Lume multă, gălăgie, râsete, fum, a doua cafea. Fu fain, dar îmi fu ciudă că am lăsat-o pe Tinkerbell acasă, astfel încât, în timp ce majoritatea tweetuiau de zor unde altundeva dacă nu pe twitter, eu îmi scriam cuminte viitoarele tweeturi… într-un carneţel. Dar, în sfârşit, overall a fost ok.
După tweetmeet urma o întâlnire de gradul 3 pentru un pumn de detalii relevante şi esenţiale, întâlnire care presupunea schimbarea locaţiei. Mă avânt deci în direcţia respectivă. Full speed ahead, încă sub efectul euforiei, şi cu o incredibilă aură de bunădispoziţie deasupra capului meu.
Eh, şi atunci s-a produs dezastrul. Fie de la aura aceea care strălucea astfel încât m-a orbit, fie că eram în continuare cu capul în nori, fie că totul mersese prea bine până atunci (ah, Murphy, te urăsc!!), fie pentru că nu mai experimentasem de prea mult timp aşa ceva, fie pentru că nu mi-e dat să NU am semne pe întreg corpul… în fine.
Mergeam agale şi zâmbitoare, şi la un moment dat… plonjez. Pe trotuar. Ca o super woman ce mă aflu (aşa zice fiică-mea, ce m-a văzut, dar nu m-a recunoscut, probabil tot din cauza aurei). Părul îmi flutura pe spate, ochii mi s-au dilatat, mâinile tăiau aerul asemeni unor vâsle, iar întreaga mea existenţă îşi schimba traiectoria de la verticală la orizontală.
Revin la poziţia iniţială şi caut vinovatul. Primul instinct a fost să-mi acuz şireturile, dar ca niciodată ele stăteau cuminţi, în formaţie de fundiţă. Am reperat rapid o bandă neagră de plastic, ce stătea flexată (la propriu) pe cimentul rece şi gri. Din păcate, dacă o reperam la fel de rapid şi cu 3 secunde mai devreme, mă scuteam de o mână de dureri. Sau o mână în dureri. Plus vreo două vânătăi.
A urmat un tratament intensiv cu gheaţă, care se presupune că mi-ar alina durerea. Relativă treabă. Întâlnirea a decurs bine, însă ce-a urmat apoi e demn de filmele cu proşti. Dar asta nu mai contează.
Nah, să mai zică cineva că Universul nu conspiră împotriva mea!
q.e.d.
