Random Ramblings

=Coctail de obsesii si angoase=

După ce…

… întâi ţi s-a înfundat chiuveta de la bucătărie; după ce ţi-a bătut în uşă vecina că îi plouă în bucătărie; după ce îi vezi peretele îmbibat cu apă ca un burete; după ce, într-un final, a venit şi instalatorul şi ţi-a zis senin „se mai întâmplă, o să se mai înfunde  (n.r. ţeava) în câţiva ani”; după ce a reparat ce avea de reparat, iar tu i-ai urat „sper să nu vă mai chem câţiva ani”, ai răsuflat uşurată şi te-ai gândit ce mişto e să ai evacuare bună la chiuvetă şi să poţi spăla vasele oricând… pînă te vei apuca de gătit şi îţi aduci aminte ce condens frumos se face uneori în bucătărie.

… te-ai gândit că-i de la tensiunea mică şi ai băut două cafele să contracarezi durerea de cap; după ce ţi-ai făcut şi două ceaiuri pe care le-ai băut fierbinţi [iar uneori te-au ars la limbă]; după ce ai petrecut fix 30 de secunde respirând profund, apoi alte 30 de secunde masându-ţi tâmplele [fără efect]; după ce te-ai plimbat până acasă [de la lucru] prin aerul rece al serii, străduindu-te să nu mişti prea mult capul; [ocazional, după ce ai petrecut câteva ore încercând să o ignori]; după ce iei în sfârşit un algocalmin şi îţi simţi capul ca nou, te gândeşti ce minunat e fără durere, şi brusc te simţi în stare să muţi munţii din loc… doar că [de foarte multe ori] e deja foarte târziu, iar tu eşti lipsită de vlagă, aşa că te arunci în pat.

… ai stat încordată toată dimineaţa din cauză că erai în criză de timp; după ce ţi-ai făcut 100 de calcule să termini tot până la ora 12 fără 20, să ajungi la timp în punctul X; după ce plângi în două două reprize şi arunci cu pantofii prin casă că nu-ţi găseşti rochia preferată [care nu te face prea lată în şolduri]; după ce în sfârşit ai găsit rochia; după ce te sună soră-ta să-ţi spună să ajungi la 12 şi 10; după ce ţi-ai uscat şi părul, ai impresia că dintr-o dată ai tot timpul din lume la dispoziţie… dar nu-ţi găseşti poşeta neagră, şi parcă ţi-ar plăcea şi alţi pantofi.

… vor urma şi altele (precis)!

Anunțuri
3 Comentarii »

Nu ştiu dacă universul complotează…

De fapt, sigur nu complotează, doar mi se pare mie.

Voiam de fapt să scriu despre ce mică e lumea, şi ce fain e să descoperi că la biroul de lângă stă colega ta de facultate, cu un an mai mică. Evident, ne-am cunoscut doar anul ăsta, deşi am terminat amândouă facultatea de câţiva ani (Doamne, brusc m-am simţit bătrână!). Nu e primul caz din istoria personală, acum 6 ani, la primul job serios, mi-am cunoscut în training un alt coleg (de an, de această dată), deşi, vorba aia, frecventam de mai bine de doi ani aceleaşi cursuri. Teoretic, bineînţeles, practic sunt sigură că ne mai  văzuserăm prin barul facultăţii.

Dar să revenim la lucruri mai importante.

Cum ar fi că sâmbătă, în preamăreaţă zi de naştere a iubitului (nu ştiu dacă premeditat îl cheamă şi Andrei), m-am trezit cu noaptea-n cap şi cu chef de bucătărit. Pe lângă faptul că tiramisul l-am înnobilat (e un fel mai delicat de a pune problema) cu un plic întreg de zahăr vanilat bourbon, că numai gust de tiramisu n-a mai avut, am dat-o în bară (nu ştiu dacă ar trebui să fac publice chestiile astea, dar mi le asum) şi cu cozonacii.

Trecem cu vederea peste aluatul superdospit, care s-a lăţit vreo 3 centrimetri în jurul vălăului în care dormea. Şi peste faptul că am înecat acelaşi aluat în prea mult ulei, de l-am făcut din cale-afară de elastic (poate prea elastic). Dar nu pot trece peste faptul că am uitat să pun esenţe şi o idee mai mult zahăr (sau, vorba lu’ mama, am pus, dar puţin). Rezultatul a fost un cozonac evident nu sărat, dar nici dulce. A fost aşa, cam ca azma pe care-am făcut-o eu în copilărie, şi în care, de asemenea, am omis să pun sare. În parte şi din neştiinţă, dar asta e, nimeni nu se naşte învăţat, şi cu atât mai mult eu.

Dar stai! Epopeea culinară nu s-a încheiat! Întrucât nu poţi supravieţui o zi întreagă doar cu tiramisu şi cozonac insipid, mi-am pus înapoi şorţul de mare bucătăreasă şi am mai tras un loz. Mă rog, o bucată de carne din congelator, care părea extrem de fragedă. Poate prea fragedă, dar mie nu mi-a picat fisa pe loc. Şi după ce-am căptuşit-o cu usturoi şi alte condimente, într-un mare fel, am culcat-o pe un pat de varză, într-un vas roman, şi dusă a fost (la cuptor, adică). Ei bine, după o oră, minunea minunilor, friptura mea de viţel (pentru că da, trăiam cu impresia că acolo era carne de viţel),  ce să vezi, se transformase în ficat de porc! Da, exact faţa aia am făcut-o şi eu când am ridicat capacul…

Şi gata cu aventurile în bucătărie, m-am făcut destul de râs.

Să povestesc puţin şi despre cum am făcut încălzirea de dimineaţă. Voiam prima oară să spun mişcare, dar eu fac mişcare zilnic, mai bine de o oră de mers pe jos, pentru că – da, ai ghicit! – merg pe jos la lucru.

Aşadar, în această dimineaţă, am avut treabă pe Tache Ionescu, la Evidenţa Populaţiei. Mers, rezolvat, plecat. Plecat cu gândul că iau expresul 2 de la Bastion. Şi cum mergeam agale, cu căştile în urechi, ce văd la 100 de metri în faţă? Exact, este expresul, traversând intersecţia în viteză! Aşa că m-am lansat într-un sprint de 100 de metri pietoni, de m-am mirat singură de unde atâta energie pe capul meu. Atâta doar că am ajuns în staţie exact când acelaşi expres pleca din staţie. Şi dus a fost, şi cred că nici şoferul n-a aruncat un ochi în oglinda laterală să mă vadă cu limba scoasă de-un cot.

Înjur gentil în gând, şi îmi pun toate speranţele în autobuzul 40. Îmi şi închipuiam cum ar fi să-mi treacă şi ăsta prin faţa ochilor. Ei bine… ei bine… cine a trecut în viteză pe lângă mine?

5 Comentarii »

Ce face Dora în concediu

În mod normal, când spui concediu, te gândeşti automat la dormit mult şi trezit târziu, colindat locuri mai mult sau mai puţin cunoscute, în general chestii relaxante şi/sau lenevoase. După caz.

În cazul meu însă, după cum am observat în ultimul an, concediile mele s-au înpărţit în două. Concediu pentru făcut curăţenie, şi concediu de colindat prin ţară.

Să ne-nţelegem. A fost unul singur la număr (cel de curăţenie), dar e suficient. Sunt sigură că din exterior se vede cam ciudat (pentru a fi blândă în exprimare). Până la urmă, pentru cei mai mulţi, a face curăţenie este o adevărată corvoadă. Dar când te cheamă Dora, iar ordinea se apropie vertiginos de manie, a-ţi lua câteva zile libere doar pentru a face curăţenie e mai degrabă motiv de bucurie.

Nu există, aşadar, (cu exagerarea de rigoare) bucurie mai mare pentru mine decât să mă desfăşor în voie cu activităţile casnice când e casa goală. Şterg praful cu atâta spor şi curăţ podeaua cu atâta zel, după ce toată lumea pleacă la lucru, ceva de speriat.

Mă trezesc fără greutate la ore la care alţii, dacă s-ar şti în concediu, s-ar întoarce pe partea cealaltă şi şi-ar continua somnul. Da, asta înseamnă inclusiv ora 8 dimineaţa.

E drept, nu în fiecare an mi-am luat un astfel de concediu, ţine şi de împrejurări totuşi. Anul acesta, apartamentul a trecut printr-un amplu proces de renovare, lucru care s-a lăsat, normal, cu mult praf  şi cutii pline cu lucruri care trebuiau să-şi găsească un loc. Iar eu n-am mai avut răbdare până în week-end (de atâta entuziasm, desigur), aşa că mi-am luat concediu din miezul săptămânii, numai pentru, cum altfel, o amplă acţiune de curăţenie.

Despre plimbatul prin ţară, e cam de prisos să spun ce presupune, orice om normal şi-l ia. Ocazional, unii oameni se mai plimbă şi prin afara ţării, dar eu nu i-am depăşit încă graniţele (şi asta pare de necrezut pentru unii, eu însă nu plâng).

Oricum, şi România, cu toate defectele ei, e frumoasă. Am fost de două ori în vizită la Braşov, admirându-l de pe Tâmpa şi inspirând aerul de munte. De câteva ori la Oradea, respectiv la Băile Felix (de unde mă smulgeam cu greu din bazinele cu apă termală). Şi într-o excursie la Vadu Crişului, pe defileu (unde mi-am spart capul de indicatorul rutier al Poliţiei, printre altele – întreaga drumeţie, de altfel, a fost presărată cu aventuri, promit să le detaliez cu proxima ocazie). Toate astea într-un singur an (care nici măcar nu s-a terminat).

Nu cred totuşi să fie de neînţeles un astfel de concediu. Îţi mai iei uneori concediu şi pentru a-ţi rezolva anumite probleme. Sau, cum îmi spunea cineva, un concediu pentru a merge la cât mai multe interviuri.

Sunt curioasă totuşi dacă şi-a mai luat cineva un concediu din-ăsta… să-i zicem tematic.

7 Comentarii »

Gânduri răzleţe. Nişte gânduri răzleţe

Când simţi că senilitatea te-a prins din urmă ceva mai devreme decât ar fi normal (ca pe mine, de exemplu), ajungi să te bucuri de lucrurile simple din viaţă. Cum ar fi să-ţi aduci aminte azi ce ai făcut ieri. Sau ce gânduri ţi-au mai trecut prin cap (cum mi s-a întâmplat tot mie).

Surprizele au fost cu atât mai plăcute pentru mine, întrucât am reuşit să nu uit ideile care mi-au trecut prin cap săptămâna trecută. Nu toate, deşi oricum erau puţine. Ce-a rămas e cantitate neglijabilă, dar tot e mai bine decât nimic.

Dar să nu deviez prea mult.

Mă gândeam eu, aşadar, săptămâna trecută, la expresia aia care spune că „nu există pădure fără uscături”.De fapt, mi-am imaginat-o. La propriu. Şi am constatat că pădurea-pădure e chiar frumoasă, cu tot cu uscăturile din ea. Adică mai o creangă ruptă aici, mai nişte frunze uscate rătăcite mai încolo… ce mai, în tot verdele ăla, o pată de culoare e binevenită. Mai puţin toamna târziu, când parcă toată pădurea e o uscătură (cu excepţia  pădurii de conifere, veşnic verde; pădurea, adică).

Eh, dar pădurea-i una. În schimb, la lucru-i alta. Altă pădure, mai metaforică, dar unde nu-i deloc plăcut să dai peste uscături. Îmi venea să zic la tot pasul, dar firma s-ar fi dus demult pe apa sâmbetei dacă era aşa.

În orice caz, când dai de uscături, nu prea-ţi vine să chiui de bucurie că uite ce frumos se încadrează în peisaj. Nici măcar de amuzament, dacă stau mai bine să mă gândesc. Că până să râzi, plângi în pumni când vezi ce-a făcut şi ce (mai) poţi repara. Şi cum, mai ales. C-aşa e-n tenis.

Până la urmă, tre’ să fiu de acord. Nu există pădure fără uscături, iar pe unele nu prea ai cum să le ocoleşti.

Aşa, deci ăsta ar fi un gând, pe care mă mir că l-am reţinut într-o proporţie covârşitor de mare exact aşa cum l-am gândit prima oară. Probabil sunt ultimii neuroni care se zbat să rămână în viaţă. În sfârşit.

Un alt gând la care am rumegat eu în aceeaşi zi cu cel de mai sus (a fost o zi prolifică de gândit, ce pot să zic) se referă la toate scenariile şi scenetele ce le compun în minte cu diverse ocazii. Gândul ăsta m-a făcut să pufnesc în gând în râs, pardon, în mijlocul străzii. Singură fiind, să ne-nţelegem. De ce, pentru că unele scenarii îmi par aşa de amuzante încât râd copios (tot pe stradă, şi tot singură fiind, cum altcumva?). Partea proastă e că dacă le povestesc cuiva, nu doar că nu par deloc amuzante, dar îşi pierd până şi sensul. Ca atunci când „trebuia să fii acolo să-nţelegi”. Evident că asta e mai greu de realizat. Abia reuşesc eu să intru în mintea mea să mai fac ordine, cu atât mai puţin alţii.

Iar la final, până nu uit bineînţeles (să nu uităm totuşi pentru ce-am început acest articol – să-mi conserv gândurile pentru posteritate, voi ce credeaţi?), o snoavă compusă de prietenul meu duminică după-masă, inspirată de o domnişoară care ocazional ne face zile fripte. Sau ore fripte, încă nu-s lămurită în acest aspect.

„Cum de n-a ajuns Nuţa până la ora asta, dacă i s-a întâmplat ceva? Dacă atunci când a ieşit după apă, la fântâna din pădure (pentru că aşa-i la ea la sat), s-a întâlnit cu lupul? Iar când a dat cu ochii de lup, s-a întors acasă în fugă, trântind uşa după ea. Doar că a trântit uşa mai tare decât de obicei, astfel că uşa a căzut peste ea. Iar lupul a prins-o şi a mâncat-o. După care lupul a ajuns la Spitalul Judeţean, cu toxiinfecţie alimentară.”

Şi-am încălecat pe un dinte, şi v-am spus ce mi-am mai adus aminte.

ps: am o dilemă; trei sferturi din personajele din desene animate o iau la fugă cu braţele întinse în faţă. de ce, având în vedere că e foarte incomod şi nici nu prinzi cine ştie ce viteză? pe bune, am încercat eu odată!

4 Comentarii »

Şi dintr-odată a fost joi

Acest draft există de marţi. Iniţial se şi numea „şi dintr-odată a fost marţi”. N-am apucat să scriu însă nici măcar un rând, că deja se făcuse miercuri. Dar miercuri doar am deschis draftul şi l-am închis la loc. Joi am crezut că dau lovitura; de-asta am schimbat şi titlul. De-atunci au trecut, pe rând, vineri, sâmbătă şi duminică.

Azi l-am ţinut deschis toată ziua, poate-poate, se întâmplă vreo minunte. Ei bine, uite că deja e 8 seara (9 chiar!). Cu puţin noroc, se făcea marţi şi poate modificam iar titlul. Am hotărât însă acum să pun piciorul în prag. Cât pe ce să mă înfig într-un cui ieşit de nicăieri.

De fapt, voiam să mă minunez cu voce tare ce repede trece timpul. Pentru mine. De când cu programul ăsta nou de 8 ore. Pentru cine nu ştie, mai bine de doi ani am lucrat pe program de 6 ore. A fost minunat, îi voi simţi lipsa. Trecerea pe 6 ore am privit-o atunci  drept mană cerească. Mai mult timp pentru a-mi pune în aplicare planurile de dominat lumea. Ce-i drept, mi-am dat seama repede că mai departe de farfuriile din chiuvetă şi de scamele de pe covor n-o să ajung cu dominaţia. (uneori e bine să te mulţumeşti şi cu mai puţin)

În sfârşit.

Am constatat că timpul trece aşa de repede, că dintr-o dată se face seară. Şi nu e doar din cauză că ziua descreşte. Ba chiar, am ajuns azi la concluzia că uneori ai aşa de mult timp, încât ţi se prelinge printre degete, iar uneori ai aşa de puţin timp, încât ţi se scurge printre degete. Nici într-un caz însă, nici în celălalt, nu simţi că s-a prins ceva de degetele tale.

Bineînţeles, acum că am timp lipsă la inventar, regret tot timpul ăla pe care l-am avut şi l-am pierdut din vremea în care aveam ce pierde. Acum, că timpul liber s-a micşorat drastic (în speţă cu vreo 3 ore), mă întreb cum rezistă cei care ani întregi lucrează minim 8 ore pe zi (la birou, mă refer). Cum îşi drămuiesc timpul, dacă şi ce apucă să facă, dacă gătesc zilnic, dacă au timp să se uite la vreun film sau să se plimbe prin parc, când mai dorm… ştiind că a doua zi la ora 7 tre’ să fie-n picioare. De luni până vineri.

Nu ştiu cum a trecut week-end-ul. Adică ştiu cum a trecut, dar parcă nu mi-a ajuns. Şi doar au fost două zile mari şi late! Şi acum trece şi luni. Iar de mâine încolo încep să simt week-end-ul următor.

Ah, şi paradoxal… deşi timpul se scurge parcă mai repede pentru mine de când lucrez full-time, când număr zilele până la o viitoare excursie, am impresia că numai în ciudă timpul trece mai încet. Cum vine asta?

3 Comentarii »

Termopane, termopane…

Recent, am avut o discuţie cu cineva legată de termopane. Discuţie în urma căreia am ajuns la concluzia că, din câte se pare sau după cum consideră unii, a-ţi îmbrăca toată casa în termopane reprezintă unitatea de măsură pentru a fi în rând cu lumea.

„Uite, în blocul de vizavi e o familie de intelectuali, el e inginer, iar ea e profesoară. Toţi de pe scară şi-au pus termopane – inclusiv la balcon, numai ei nu. Păi spune şi tu!”

Am încercat să-i explic că poate oamenii nu vor, că poate nu le plac termopanele, sau pentru că, pur şi simplu, nu consideră că e necesar să-şi decoreze casa cu termopane. N-a fost chip să ajung la o înţelegere. Nu există motiv suficient de solid pentru care să nu-ţi pui termopane la casă, iar faptul că nu ai bani reprezintă, cel mult, o scuză; dar şi aia temporară.

Nici nu mai ştiu când a început moda asta cu geamurile termopan, însă cert este că într-o perioadă răsăreau aproape peste noapte. Străzi cu al căror decor mă obişuisem de ani de zile, s-au modificat brusc, şi mai să nu le recunosc.

Înţeleg că sunt bune izolatoare fonice (deşi mi s-a întâmplat ocazional să mă îndoiesc şi de asta), respectiv termice, însă unele clădiri nu prea au nevoie de aşa ceva.

În ianuarie, când m-am plimbat agale prin Braşov, am rămas uimită să constat că unele clădiri de factură mai veche aveau geamuri termopan. Nu spun că arătau de-a dreptul oribil. Toată frumuseţea lor de clădiri vechi şi cu o oarecare încărcătură istorică a fost înghiţită de ramele de plastic, lăsând loc unei combinaţii cel puţin ciudate de stiluri. 

E necesar să avem toţi termopane? Întreb şi eu…

photo
9 Comentarii »

You’re so smart, smartphone!

Iată, se împlinesc imediat 13 ani de când am văzut pentru prima oară un telefon mobil. În viaţa reală, nu în Dosarele X. Îl chema Alcatel One Touch Easy şi îi aparţinea lu’ mama. În toamna aceluiaşi an, am avut ocazia să văd îndeaproape un al doilea telefon mobil, pe care îl chema tot Alcatel OT Easy, dar care aparţinea unei colege de cămin.

O ţin minte şi acum pe colega, cocoţată în vârful patului, pieptănându-şi părul proaspăt spălat, şi butonând în acelaşi timp la telefon. Îmi sclipeau ochii de fiecare dată când mă suna mama pe telefonul colegei, şi nu mai trebuia să cobor la secretariat, să vorbesc de la un telefon cât o cutie de mare, care făcea de toate. Adică de acolo se trimiteau şi faxuri, am aflat mai târziu. Şi mai ţin minte cum aceeaşi colegă m-a atenţionat să nu mai vorbesc la telefon în timp ce acesta se încarcă, pentru că explodează. Sincer, m-a cam speriat în primă fază, dar când am văzut că nu explodează nimic, mi-am văzut în continuare de schimbul de informaţii cu mama.

Recunosc, m-am tot întrebat cum pot oamenii să vorbească la două telefoane care nu sunt legate între ele prin niscai fire. Mi se părea posibil doar în filme, pentru că acolo se face uz de imaginaţie. Insă în ceea ce priveşte aceeaşi viaţă reală, sens avea doar vorbitul de la telefonul cu disc de la Romtelecom (de la Electromureş, de fapt, mi s-a şoptit în cască), din fundul căruia pleca un fir Dumnezeu şi instalatorii săi ştiu unde. Într-un aparat mai mare şi mai complicat, de unde plecau mai departe alte fire, am presupus mai târziu. Nu că aş fi înţeles mare lucru din mecanism, dar faptul că vedeam pe unde pleacă cuvintele mele prin receptor, şi că puteam inclusiv atinge cablul ăla (fără să mă curentez), mă convinseseră sută la sută.

În plus, prin acelaşi telefon cu disc vorbisem cu Maia (care tot timpul vorbea mai tare, să fie sigură că o auzim, fiind aşa distanţă mare între noi). E drept, pentru asta Maia trebuia să meargă la vecini. Care vecini nu puteau suna la noi decât prin centrală si cu taxă inversă. Iar noi îi puteam suna doar prin centrală, pentru că aveau un număr din cale-afară de dubios. 157A, dacă-mi aduc bine aminte. Irelevant că avea prefix de Olt, pentru că nu eu n-am găsit pe disc litera A. Bine, prima oară m-am gândit că poate tre’ să rotesc discul de mai multe ori. N-am sunat în Zimbabwe, ci doar la un număr nealocat. Din fericire.

Dar să nu divagăm…

Read the rest of this entry »

5 Comentarii »