Random Ramblings

=Coctail de obsesii si angoase=

Metamorfoză

Ana-Maria se aşeză oftând pe frunza de dud. Rupse o bucăţică din aceasta şi începu să o mestece ca pe o caramea. Un vierme de mătase o privea mirat. Se smuci din locul său, o frunzuliţă verde-verde de la baza ramurii, şi se duse glonţ la tovarăşii săi, tolăniţi şi ei pe nişte frunze verzi-verzi, două crengi mai jos.

– Veniţi, e o piticanie aici, în vârful dudului! şuieră viermele.
– Şi ce vrei să îi facem noi? răspunseră câţiva ce se credeau mai cu moţ.
– Să se joace cu noi!! a fost totuşi reacţia majorităţii, într-un glas subţirel şi vioi.

De întors, s-au întors cu toţii pe ramura cea mai de sus a dudului.

– Fetiţo, îţi place să te joci cu fluturii? întrebară viermii în cor.
– Daa!!

Aşa că viermii s-au dus la culcare.

1 Comentariu »

Tu urmezi (VII)

[din episodul anterior]

A trecut mai bine de o săptămână de când Diana fusese transferată în incinta spitalului dezafectat, şi nici o zi nu trecuse fără să se întrebe dacă soră-sa începuse să o caute. De fapt, temerea ei cea mai mare nu era neapărat că Andreea nu întreprinse nimic, ci că şansele ei de reuşită sunt foarte reduse. Nici ea, nici Iulia, nu ştiau exact unde se află, având în vedere că amândouă ajunseseră aici adormite de cloroform.

Clădirea continua să fie populată în mare parte de drogaţi şi oameni ai străzii. Nu văzuse prea multe prostituate, şi cu atât mai mult alte fete de vârsta ei. Remarcase totuşi vreo cinci copile, însă nu izbuti să intre în vorbă cu ele. Două erau în continuare prea speriate de ce li se întâmplă, iar Diana considera că, într-un fel, e şi normal să nu mai aibă încredere în nimeni.

În schimb, celelalte trei păreau mai degrabă indiferente. Ba mai mult, i se păru că citeşte pe chipul lor un fel de mulţumire, iar cu asta nu se putea împăca de fel. Se întrebă prin ce iad au trecut (dacă acesta era adevărul), devreme ce nu schiţau vreun gest de repulsie sau împotrivire.

Cui i-ar plăcea să trăiască în condiţii de captivitate şi strictă supraveghere, chiar dacă, e drept, erau tratate destul de decent… cu toate că şi tratatul ăsta decent era un fel de a spune. În mare, pentru că mai nimeni nu părea să aibă treaba lor, afară de controale medicale de două ori pe săptămână şi trei mese pe zi. Dar atât. Cum încercau să se depărteze de clădire la mai mult de trei metri, apărea de nicăieri câte un individ cu mitralieră pe umăr care le întorcea din drum.

Însă în tot acel vacarm, Diana găsea prezenţa Iuliei foarte liniştitoare, şi, pe undeva, îi dădea speranţă. O înspăimânta totuşi uneori nepăsarea cu care afirma că pe ea mai mult ca sigur că n-o caută nimeni. I se părea nedrept.

Camera în care şi-au amenajat un pat de dormit şi o masă cu două scaune, nu era neapărat insalubră, dar nici aseptică  precum farmacia. Băile sclipeau în schimb de curăţenie, aici găsindu-se în permanenţă apă caldă şi săpun. În contradicţie cu holurile slab luminate, inundate de igrasie şi unde domnea în permanenţă un miros puternic de aurolac şi acetonă. Mai mereu era aglomerat, iar la fiecare câteva zile dădea peste feţe noi. Cele cu care apucase să se obişnuiască, deveneau pe zi ce trece mai schimonosite de agonia sevrajului.

În fiecare seară, după o zi întreagă de bântuit pe culoarele spitalului, Diana şi Iulia îşi povesteau frânturi din viaţa de dinainte de răpire. S-au mirat amândouă cât de repede s-au împrietenit şi au ajuns să aibă încredere una în cealaltă, de parcă s-ar fi cunoscut de-o viaţă. Se încurajau una pe alta şi încercau să-şi menţină moralul cât mai ridicat. În special în acele nopţi sfâşiate de urletele vreunui viitor donator de organe.

După îndelungi dezbateri, au ajuns la concluzia că n-au de gând să aştepte cu mâinile-n sân ziua în care vor împlini 18 ani, mai ales că majoratul Iuliei stătea să bată la uşă. Deşi Diana o asigurase că dacă poliţia va ajunge să-i dea de urmă, n-o va lăsa singură, Iulia era destul de sceptică şi prefera, mai ales acum că găsise pe cineva în care se putea încrede, să-şi găsească prin propriile-i puteri calea înapoi spre libertate. Analizând deopotrivă avantajele şi dezavantajele, într-un final se lăsă şi Diana convinsă. Nu mai aveau nevoie decât de un plan…

Andreea deveni între timp o prezenţă obişnuită la secţia de poliţie unde lucra inspectorul Panait, făcând ture între arhivă şi biroul acestuia. Petrecea ore întregi citind şi recitind declaraţii, în speranţa că va descoperi vreun indiciu care să o conducă la soră-sa.

Într-una din zile, în timp ce răsfoia notele de observaţie ale câtorva agenţi implicaţi în anchetă, uşa biroului se trânti de perete, iar înăuntru intră vijelios Panait, lac de sudoare şi cu riduri aşa de adânci, încât Andreea s-a speriat. L-a privit fix preţ de câteva secunde, şi voi să spună ceva, însă vorbele i s-au oprit în gât. O cuprinse pe dată o stare de neliniştite.

– Nu vrea! Nu vrea şi gata! O vorbă n-am reuşit să scot de la el, zici că i-a tăiat cineva limba! tună inspectorul. Două ore am stat şi m-am uitat la el, şi am vorbit cu pereţii. I-am spus că nu mă interesează dacă vorbeşte sau nu, că oricum n-o să mai vadă lumina soarelui pentru restul vieţii lui de nimic. N-a schiţat niciun gest că ar fi intimidat, ba chiar, pentru a-mi face mai rău în ciudă, a mai şi abordat un rânjet batjocoritor, că-mi venea să-l las fără dinţi în gură. Măcar aşa avea motiv să nu deschidă gura.
– Dar nu-i nimic, continuă el, neaşteptând răspuns de la Andreea care-l privea în continuare fără să clipească. Nu-i nimic, pentru că am eu ac de cojocul lui. Mama lui de jigodie, habar n-are cu cine are de-a face!

Se mai învârti puţin prin birou, ca şi când nu şi-ar fi găsit locul, apoi plecă la fel de brusc precum apăruse, trântind înapoi uşa după el.

Andreea rămase în birou, la fel de neclintită, şi cu un număr şi mai mare de întrebări fără răspuns decât cu 5 minute în urmă…

1 Comentariu »

O poveste

A fost odată ca niciodată…
Aşa încep toate poveştile.

A fost odată ca niciodată o fată. Să o numim Daria.
Daria stătea în fiecare zi câte cincisprezece minute la geam, alături de cactusul său din glastră, privind în zare. Căuta ceva cu privirea, şi părea că nu găseşte. Însă ea căuta în continuare, neobosită, zi după zi. Uneori ofta, mângâia cu privirea cactusul, şi îşi muta ochii iar spre zarea întinsă.

În general nu vedea decât blocurile de vizavi, câţiva copaci, şi o duzină de maşini. Dintre maşini, doar vreo 7 erau aceleaşi de fiecare dată. Restul erau taxiuri, rude venite în vizită, prieteni care înştiinţau tot cartierul că au venit, muncitori, iar ocazional venea şi câte o salvare. Rar apărea vreo maşină de poliţie.

Blocurile nu se vedeau tot timpul bine, în special primăvara şi vara, când copacii din faţa lor le mascau, dându-le umbră cu coama lor bogată. Dariei îi plăceau foarte mult copacii plini de frunze. Se întâmpla uneori să se întrebe ce-ar face ea dacă ar fi copac. Păi ce să facă? Ar sta acolo, impasibilă, bine înfiptă în pământ şi legănată doar de vânt şi furtună. În rest, şi-ar fi dus traiul molcom şi liniştit, fără schimbări majore sau prea bruşte. Deşi ar fi tresărit probabil de fiecare dată când ar fi auzit huruitul vreunei maşini de tuns iarba sau, mai rău, al vreunui ferăstrău electric de tăiat copaci. Ar fi tremurat din toate crengile şi frunzele dacă acel ferăstrău s-ar fi îndreptat spre ea. Că de fapt, cam ăsta-i singurul risc în a fi copac, să vină cineva să te taie intenţionat. Să fi trăznit de fulger e un hazard, nu poţi şti  dinainte când se întâmplă. În plus, nici nu tre’ să fii copac să fi trăznit de fulger, poţi fi orice, chiar şi o piatră.

Daria stătea cu căciula trasă pe urechi şi fularul trecut de două ori în jurul gâtului când era iarnă. Pentru că privea tot timpul pe fereastra deschisă, iar nu dincolo de sticlă. Îi plăcea să inspire adânc aerul, mai ales dacă era dimineaţă devreme şi acesta era rece şi înţepător. Da, uneori se trezea chiar şi la 5 dimineaţa să privească pe geam. Dar nu intenţionat, ci pur şi simplu. Ceasul ei biologic îi dădea deşteptarea pentru juma’ de oră, după care o trimitea înapoi la somn.

Şi tot iarna, dar asta numai dacă ningea, în timp ce căuta cu privirea ce-o fi căutând, se gândea ce frumos ar fi să alerge şi ea împreună cu fulgii de zăpadă, care păreau că n-au altă grijă decât să se joace şi să se fugărească unul pe altul.

Toamna, Daria era visătoare. Mai visătoare ca de obicei, adică. Privea galeş la frunzele care îngălbeneau şi se desprindeau încet de pe crengi, lăsându-le pe acestea din urmă despuiate şi tremurânde.

Într-o dimineaţă, după ce a stat cincisprezece minute la geam, privind zarea, Daria s-a îmbrăcat şi a plecat prin oraş. După ce a bântuit hai hui pe străzi o bucată de vreme, s-a retras într-o cafenea să-şi mai tragă răsuflarea şi să bea o cafea. Şi în timp ce stătea ea acolo, cuminte, cu ceaşca de cafea în faţă, îi sună telefonul.

– Ce faci? întrebă o voce cunoscută.
– Bine, uite, aştept.
– Pe cine aştepţi?
– Îl aştept pe Făt-Frumos.
– Şi-l mai aştepţi mult?
– Da.
– Păi şi vine?
– Nu cred că vine, că nu ştie unde sunt.
– Păi de ce nu i-ai zis?
– Cum să-i zic? Că nu ştie cine sunt. Şi nici eu nu-l cunosc pe el.

1 Comentariu »

Tu urmezi (VI)

[din episodul anterior]

– Cam da? Cum vine asta, zile, săptămâni?
– Mai degrabă luni, vreo 5…, spuse Iulia şovăit.
– 5 luni?! Şi nu te-a căutat nimeni în tot timpul ăsta? întrebă Diana, şuierând.
– Probabil că m-au căutat, nu ştiu. Bine măcar că nu mi-a venit încă rândul.

Diana se schimbă la faţă.

– Cum… cum adică? Nu înţeleg…, bângui ea.

Iulia trase aer în piept.

– Vezi tu, mersul pe aici e cam aşa: ori eşti bun la ceva, ori mori. În funcţie de cât de sănătos eşti, te transformă fie în donator de organe, fie în prostituată. Sau cerşetor, în unele cazuri, însă abia după ce te „scapă” de vreun picior sau o mână.

Se aşeză lângă Diana, care stătea în colţ, cu genunchii strânşi la piept, cutremurată toată de ce auzea.

– Ce urmează să-ţi spun nu e deloc plăcut, continuă ea, luând-o în braţe.

Când am ajuns aici, eram la fel de speriată ca tine. Spitalul ăsta dezafectat colcăia de drogaţi şi fete luate de pe stradă. Mai erau şi câţiva copii rătăciţi, dar ei au dispărut repede din peisaj. Copiii nu stau niciodată mai mult de câteva zile. Maxim o săptămână, dacă sunt greu de plasat. Ei ştiu că cei mici sunt şi cei mai căutaţi de poliţie, aşa că încearcă să-i expedieze rapid, şi de obicei prin ţări străine, cât mai îndepărtate. De cele mai multe ori, sunt trimişi la cerşit.

Drogaţii, în schimb, ajung ca piesele de schimb. Câte trei sau patru săptămâni stau „pe uscat”, li se face un set de analize de bază, după care li se recoltează tot ce le-a rămas bun. De pe ei se scot cei mai mulţi bani.

Fetele, aproape fără excepţie, ajung prin cluburi dubioase, în camere de la subsol, cu clienţi care aşteaptă la rând.

– Şi tu cum ai rezistat aproape juma’ de an? apucă să mai întrebe Diana, înainte să izbucnească în plâns.

Iulia căută s-o liniştească, strângând-o mai tare în braţe.

– Câţi ani ai?
– 17, i-am împlinit acum câteva luni. De ce?
– N-o să se atingă de tine până nu devi majoră. De-asta nu m-au trimis încă nici pe mine la făcut bani. Abia peste două luni fac 18.
– Şi atât, aşteptăm să facem 18 ani, după care ieşim la produs? spuse descurajată Diana.
– Nu ştiu…

Într-un final, printre sughiţuri şi lacrimi, au adormit amândouă ghemuite în colţul camerei.

Andreea se învârtea ca un leu în cuşcă. Stătea de mai bine de jumătate de oră în biroul inspectorului, iar acesta se încăpăţâna să apară. O sunase de dimineaţă, spunându-i că are veşti. De-asta şi când el apăru, într-un final, mai că nu-l doborî.

– Spuneţi-mi, spuneţi-mi, veniţi cu veşti bune, aşa-i? De-asta aţi întârziat! Read the rest of this entry »

5 Comentarii »

Omul fără vise

Cam toate zilele lui semănau între ele. Cumva, erau trasate pe acelaşi tipar.

Se trezea punctual în fiecare dimineaţă, la ora 7 fix. Nu conta că era în mijlocul săptămânii sau a treia zi de concediu, la ora 7 era în picioare. După ce îşi făcea meticulos patul, împăturind la dungă pâna şi pijamaua, se îndrepta spre bucătărie.

Dacă era toamnă sau iarnă, îsi pregătea un ceai. Avea două rafturi ticsite cu borcănaşe, etichetate în funcţie de conţinut. Fructe uscate, flori, frunze, rădăcini, pe care le combina astfel încât ceaiul să fie cât mai aromat. Separat, avea un sertar dedicat cafelei din zilele de primăvară şi vară. Lapte pentru cafea, siropuri şi toppinguri, scorţişoară, batoane de vanilie, plus câteva pachete de cafea provenite din tări exotice. 10 minute fix dura prepararea, după care se îndrepta, cu ceaşca ţinută strâns între palme, spre fereastra larg deschisă.

Cumva părea că înlemneşte acolo, în faţa geamului, absorbit de un peisaj mai degrabă inexistent. Blocurile de vizavi, un pâlc de copaci cam pitici, câţiva boscheţi, şi aleea din faţa blocului ce dădea într-o arteră intens circulată.

În acea dimineaţă de ianuarie se îndrepta zgribulit spre lucru. Nu îi plăcea să vorbească despre munca lui, spunea că e plicticoasă şi neinteresantă, deşi în realitate era fascinat de atâtea cifre câte se aflau în registre şi borderouri şi toate acele documente contabile. Nu a ieşit niciodată în evidenţă, decât poate prin faptul ca încerca prin orice mijloc să fie invizibil. Iar de vorbit, nu vorbea mai cu nimeni. Colegii se obişnuiseră demult cu el. Îl ştiau acolo, stând cuminte la biroul său, cu nasul în hârtogărie. (Între noi fie vorba, deşi firma lor n-a fost ocolită de progresul tehnologic, el nu se despărţea o clipă de creionul său mecanic şi o agendă. Zicea că le păstrează la îndemnână aşa, pentru orice eventualitate).

Gerul uscat şi aspru îl făcu să se afunde şi mai tare în geaca închisă peste bărbie, acoperindu-i jumătate de faţă. Gluga era şi ea trasă bine peste urechi şi frunte, plus fularul răsucit de două ori în jurul gâtului. Se gândea însă că ceaiul pe care l-a băut de dimineata (ca de altfel, în fiecare dimineaţă de aproape două saptamâni), cu flori de tei, bucăţi de măr şi câteva frunze de iasomie, îi va proteja organismul împotriva unei eventuale răceli. Detesta să fie răcit. Îl irita până şi gândul că ar putea să îi curgă nasul sau sa îl doară gâtul.

Ajuns la lucru, prima jumătate de zi decurse normal. Chiar monoton. Un bilanţ care trebuia terminat urgent, şi pe care l-a verificat de cinci ori înainte să-l predea, să fie el sigur că n-a greşit nici măcar punctul de la i. Cu doar câteva minute înainte de pauza de masă, atenţia i-a fost însă distrasă de o zarvă mare ce venea dinspre bucătărie. Termină de scris mailul de confirmare pentru bilanţ, după care îşi luă sandvişurile şi se îndreptă spre sursa de zgomot.

Acolo, o domnişoară se tot învârtea pe lângă automatul de cafea şi cel de dulciuri, lamentându-se nevoie mare că a primit cafea fără zahăr, iar batoanele de ciocolată erau pe terminate, iar ei îi trebuie musai ceva dulce. Read the rest of this entry »

4 Comentarii »

Tovarăşi de drum

Când m-am trezit, era întuneric. O beznă rece şi apăsătoare. Probabil din cauza pereţilor de pământ care parcă se strângeau în jurul meu. Dar nu, nu era aşa. E doar senzaţia dată de un tunel foarte îngust. Oare cum am ajuns aici?

Oricum, doar n-o să rămân aici pentru totdeauna? Nu că n-aş putea să mă obişnuiesc cu întunericul, dar mi s-ar face un dor teribil de flori, de stele şi de soare. Mi le pot închipui, dar şi ele vor ajunge să fie sufocate de întuneric. De acelaşi întuneric ce m-a aruncat în hăul ăsta prin care orbecăi acum.

Nu-mi aduc aminte foarte multe de dinainte de întuneric. Persistă doar senzaţia de greutate, ca o povară pe care o port cu mine de ceva vreme. Ceva ce aduce a deznădejde, izolare şi neîncredere. Dar de unde? Să fie de la cuvintele rămase nearticulate sau dimpotrivă, de la vorbele eliberate cu prea multă uşurinţă? Sau e oare din cauza minţii, neputincioasă în a pricepe şi accepta că uneori sfârşitul se întrevede clar încă dinainte de început? Sau poate e din cauza sufletului făcut ţăndări, pe ale cărui cioburi au călcat alţii, dar şi eu, înainte să aflu că sunt ale mele?

Nu, nu mai pot zăbovi aici. Aşa că mă arunc într-un vis, îmi adun repede cioburile şi le ascund în buzunar. M-am tăiat în ele, mi-au zdrelit pielea de la un deget. Dar ce contează? Să fugim, suflete, de aici! Uite, bezna vine să mi te ia! Tu rămâi acolo în buzunar, să nu cumva să ieşi înante să ajungem la lumină. O să te protejez eu, chiar de-o fi să-mi sfredelesc toată mâna şi să pătez cioburile de sânge. Apoi văd eu cum te lipesc şi-ţi voi umple fisurile, apoi să te pun la loc.

Aşa că am plecat mai departe, dibuind mai mult cu ochii minţii direcţia potrivită. Eu, cu sufletul în buzunar.

Îmi dau seama că merg mai mult pe brânci. Îmi simt hainele atârnând pe mine, încărcate de ţărână, rupte ici-colo de câte un ciot de piatră. Drumul ăsta nu e uşor. Îl pipăi cu degetele, îl râcâi cu unghiile dacă simt că se îngustează. Iar picături de sânge din tăietură cad în praf şi construiesc împreună cocoloaşe pe marginea drumului.

Eh, dacă s-o mai rătăci vreun nenorocit pe aici, să-şi găsească ieşirea mai uşor. Mă auzi, suflete? Read the rest of this entry »

1 Comentariu »

Sfârşit

Nu, nu-i vâjâia capul, deşi torentul lui de vorbe o ameţeau. Auzea limpede tot ce-i spunea. Însă fiecare cuvânt de-al lui îi strângea stomacul, apăsându-l. Îi era teamă că nu mai avea mult şi i se lipea de spate, în timp ce ea ar pica din picioare, înăbuşindu-se şi zvârcolindu-se. Vorbele lui o răvăşeau ca un cuţit.

– Aşa sunt eu. Aşa am fost dintotdeauna. Nu ştiu cum ai fi putut să mă vezi altfel.
– Dar erai altfel! Aveai alte mişcări, vorbeai altfel. Şi păreai calm şi stăpân pe sine. Iar acum… acum parcă nu eşti tu.
– Nu, e imposibil. Tot eu am fost.

Glasul lui era tremurat. La fel ca şi privirea, care nu voia să stea locului. La fel ca mâna lui, imprecisă şi fără ţintă. Degeaba nega vehement, că ea le citea pe toate, ca dintr-o carte. N-avea cum să dea greş, le cunoştea atât de bine, le văzuse de atâtea ori.

– Ţi-e teamă?
– Nu.
– Minţi!
– Nu mint, n-am de ce. Nu mi-e teamă… doar că nu accept.

Şi oricât ar fi vrut, oricât s-ar fi străduit, imaginea lui o bântuia. Închidea ochii, dar el continua să fie acolo, în faţa ei, cu privirea pierdută şi goală de orice sentiment cald. Cu braţele musculoase, dar fără vlagă. Cu trupul abia târât şi greoi. Tot întindea mâna sprea ea şi o întreba obsesiv „de ce ţi-e teamă?”. Dar nu putea să-i spună. N-avea putere.Abia a adunat puţin curaj, cât să-i spună, într-o bună zi:

– Aici se termină tot.

Powered by Qumana

Lasă un comentariu »