Random Ramblings

=Coctail de obsesii si angoase=

Добродошли у Београд!

Vă scutesc eu să deschideţi un tab cu google translate, înseamnă „bun venit la Belgrad!”.

bel1

În continuare ar trebui să scriu „vă veţi simţi ca acasă”, pentru că exceptând limba şi literele chirilice, chiar m-am simţit ca acasă. Cu toate că n-am văzut niciodată un asemenea trafic pe străzile urbei mele, dar asta-i altă poveste.

Şi mi-am adus aminte şi de un banc cu ocazia asta, un om care merge la un hotel, iar receptionerul îl întâmpină călduros cu „la noi vă veţi simţi ca acasă!”, la care omul a replicat „da? atunci plec, eu voiam linişte”. Mă distrează la culme bancul ăsta, nu ştiu pe voi; am obiceiul să stric farmecul bancurilor, mă gândesc că şi pe ăsta l-am făcut praf.

Dar să revin la subiect.

Am fost la Belgrad pentru trei zile săptămâna trecută. Sigur că pentru unii asta nu se deosebeşte de un drum până la Severin, dar pentru mine a fost o piatră de hotar, şi la propriu, şi la figurat. Iar acum vă rog să vă minunaţi, stimaţi cititori, aşa ceva nu s-a mai văzut şi nici nu s-a mai auzit  – am ieşit pentru prima oară din ţară!

Acum că v-aţi mai trezit din uimire, să revin (iar) la frumoasa mea excursie. Şi friguroasă, că a fost frig. Întreb omul de lângă mine „cum e vremea la Belgrad?”. Ce vreţi, aplicaţia accuweather e pe telefon, nu la mine în cap. „E mai cald la ei decât la noi, îs 15 grade” a venit răspunsul, care s-a tradus la mine în 4 tricouri şi două bluze subţiri. Şi o foaie de ceapă pe post de geacă.

Desigur, a fost cam ciudat să văd trei sfert din oameni cu paltoane şi căciuli, dar am zis că mi se pare. Până m-a plesnit vântul cu două perechi de palme, şi am înţeles atunci cât de mult greşisem.

Deci afară de soarele cu mulţi dinţi ascuţiţi şi literele chirilice şi faptul că n-am avut ocazia să folosesc singurul cuvânt sârbesc de-l ştiam, dobro!, mi-a plăcut la nebunie.

În prima zi, la capătul unui bulevard ce părea că nu se mai termină, am ajuns la grădina zoologică. Una maaaare, unde m-am uitat luuuung la elefanţi, cămile, girafe, ponei, capre, struţi, vaci (da, au vaci, şi sunt drăguţe!), lei, tigri, jaguari (la ăştia trei am zis „Doamne ajută” că nu suntem de aceeaşi parte a grilajului), căprioare, ratoni, şi multe zburătoare. Între care câţiva păuni mai cu moţ ce îşi făceau siesta într-un copac, nestingheriţi. Plus unul care mă sfida cu fiecare poză de voiam să i-o fac, pentru că nu prea stătea la pozat. O să vedeţi voi în poză.

Bine, la zoo am ajuns din greşeală, pentru că noi urmaserăm indicativele pentru cetatea Kalemegdan. La fel cum din greşeală ne-am rătăcit a doua zi, şi am descoperit (eu, adică persoana mea a descoperit) cum să ajungem gratis la gară, fără să dăm 10 euro pe taxi. Read the rest of this entry »

4 Comentarii »

Ce să nu faci într-o excursie

Nu ţin minte să fi avut vreo vacanţă sau vreun concediu (aici intră şi week-end-ul prelungit) în care să stau liniştită şi să mă bucur de timpul liber, fără să fi făcut vreo nefăcută. Că mi-am zdrelit gambele cu pedalele unei semicursiere, pentru că nu găseam frâna, că am vândut răsaduri de varză cu mult sub preţul pieţei, provocând o gaură în bugetul lu’ Maia, că în loc să smulg iarba dintre (alte) răsaduri, am smuls exact tinerele mlădiţe de nu mai ştiu ce plantase Maia acolo… în fine, lista e lungă, exemplele anterioare sunt dintr-o suită de vacanţe de vară, dar nu sunt singurele.

Dar în sfârşit, dacă pentru vremea respectivă pot folosi drept scuză „eram mică şi…” (celălalt epitet îl las la alegerea cititorului, nu e greu de ghiciti oricum), cu timpul se presupune că îţi mai vine mintea la cap. Dacă mai vine. Dacă se lasă aşteptată (cu mine vorbesc acum), pentru următorul concediu ţine, dragă Dora, cont de următoarele sfaturi:

1. NU te uita exclusiv după gâze şi flori. Deschide bine ochii atunci când păşeşti, nu doar pentru a evita să cazi prin gropi, dar şi pentru a te asigura că rămâi cu capul pe umeri. La propriu. Nu de alta, dar în excursia din august de la Vadu Crişului (un loc foarte pitoresc, o să vă arăt poze – calitate inferioară, o să vedeţi voi de ce),  nu am văzut indicatorul rutier al Poliţiei, aşa că l-am ras puţin cu creştetul capului. Am constatat atunci că tabla indicatorului e mai tare decât capul meu, pentru că mi l-am cam crestat. Nu vă speriaţi, n-avea oricum ce minte să iasă de-acolo.

2. NU pleca de acasă fără baterii la aparatul de fotografiat. Sau dacă nu le ai acasă, şi-ţi spui că le cumperi de la primul butic, aşa să faci. Ah, primul butic de când ieşi pe uşă, nu primul butic de cum ai intrat în gara de unde iei trenul până la destinaţie. Pentru că acolo au numai ziare, chipsuri şi cola. Şi pentru că n-o să mai ai timp să treci strada, până la alimentară. Şi pentru că nu îţi rămâne timp nici cât să bei tot sfertul de pahar cu cafea de la crâşma din gară (care oricum e proastă). Şi pentru că Lavazza de la terasa din Vadu Crişului n-o vei savura oricum pe de-antregul, fiind prea preocupată să îţi tamponezi capul cu rivanol din cauză că vezi punctul 1. Şi, bineînţeles, pentru a evita o dispută cu însoţitorul, care nu-şi doreşte (şi alte) fire albe…

3. NU pleca de acasă până nu te asiguri că ai cardul de memorie în aparat. Altfel păţeşti ca mine. Am sărit jos din tren, am văzut o stivă frumoasă de lemne, numai bună de pozat, iar când s-o pozez… „insert memory card”. Motiv obiectiv pentru care a trebuit să mă folosesc de camera lui Samsung (Mini 2) pe toată durata excursiei.

4. NU fi morocănos precum un pensionar ce plăteşte factura la ghişeu. Pentru că o să te concentrezi mai mult pe ger şi pe temperaturile sub zero, şi mai puţin pe tot ce-ţi oferă un peisaj montan şi iernatic. Bonus: eşti sursă de stres pentru cei de lângă tine. Bonus dublu: inclusiv pentru tine.

5. NU uita când tre’ să dai ceasul înapoi sau înainte, cu o oră. Rişti să ajungi în Poiană exact când se întunecă, de abia mai vezi la 2 metri în faţă. Şi tu te-ai mai fi plimbat, şi ţi-ai mai fi umplut şi plămânii cu aer curat, dar nu aveai lanternă. Plus că prin pădurile din zonă nu-ţi dă mâna defel să te plimbi noaptea. Nu ştii niciodată peste cine o să dai.

6. NU te enerva pe toţi idioţii care se plimbă pe calea ferată suflând în vuvuzea. Serios, consumi inutil energie. Din momentul în care ai identificat vuvuzeaua, nu mai tresări de fiecare dacă când o auzi. Rişti să nu mai fi atent la şuieratul trenului. Pe lângă alte chestii mult mai nasoale, perspectiva de a te arunca literalmente în lanul de urzici de pe margine nu e deloc plăcută. Pentru mine a fost de ajuns să caut într-o urzică un punct de sprijin, în timp ce urcam o pantă, să-mi dau seama ce tare pişcă.

Ajung 6 nu-uri pentru început. Am să încerc să ţin cont de ele pe viitor.  Până una alta, în limita celor 3.15 MP, luaţi şi admiraţi defileul Crişului. Recomand cu căldură!

3 Comentarii »

Eragon, acest Frodo de Alagaesia

Rezumat: citiţi cartea, e frumuşică (cu rezervele de rigoare, că altfel aş spune că e frumoasă), însă nu vă uitaţi sub nicio formă la film, altfel o să pierdeţi şi voi o oră jumate din viaţă, pe care n-o puteţi recupera nicicum.

Când am văzut prima oară trailerul de la film, acum câţiva ani, la fiecare a treia secvenţă exclamam câte un „pfuai, ce seamănă cu LOTR!”. Nu ştiam pe atunci că are la bază cartea cu acelaşi nume, cu atât mai mult că autorul cărţii avea la momentul scrierii undeva pe la 15 ani.

După luni întregi de pistonare din partea unui prieten, care mi-a tot lăudat-o, timp în care n-am făcut altceva decât să îi şterg coperta de praf, am reuşit. Am deschis-o şi am descoperit ce se ascunde în paginile ei (adică paragrafe cu dialoguri şi descrieri).

Încă din primele pagini, am făcut cunoştinţă cu Eragon, acest Frodo de Alagaesia, cum spuneam mai sus, care, afară de faptul că ocazional se suie pe dragoniţa sa, pe nume Saphira, nu se deosebeşte prea mult de Frodo. Niciunul nu străluceşte de inteligenţă, amândoi se aventurează cu capul înainte, fără să ştie prea bine încotro şi cum. Dar în fine…

Eragon, primul volum al (uau, imagine my surprise) trilogiei Moştenirea, este un mic bildungsroman, în care Eragon, cel din titlu, îşi depăşeşte statutul de simplu băiat de ţară, ajungând la cel de Cavaler al Dragonului (o traducere cam neinspirată pentru Dragon Rider) în acelaşi timp în care (ce coincidenţă!) atinge şi vârsta bărbăţiei.

Cel ce îl iniţiază în tainele cavaleriei şi ale magiei este Brom, omul care ştie o mie de poveşti, ca un fel de Aragorn, dar care moare undeva pe la jumătatea cărţii. Mi s-a părut cam egoist în împărtăşirea informaţiilor, plin de secrete pe care intenţionează (şi chiar reuşeşte, într-o oarecare măsură) să le ducă cu el în mormânt, şi cam arogant ici şi colo. Read the rest of this entry »

3 Comentarii »

Motivational

It’s like in the great stories, Mister Frodo. The ones that really mattered. Full of darkness and danger they were. And sometimes you didn’t want to know the end. Because how could the end be happy. How could the world go back to the way it was when so much bad had happened. But in the end, it’s only a passing thing, this shadow. Even darkness must pass. A new day will come. And when the sun shines it will shine out the clearer. Those were the stories that stayed with you. That meant something. Even if you were too small to understand why. But I think, Mister Frodo, I do understand. I know now. Folk in those stories had lots of chances of turning back only they didn’t. Because they were holding on to something. That there’s some good in this world, Mister Frodo. And it’s worth fighting for.

Samwise Gangee

2 Comentarii »

Un zât ca tot zâtul

Zâtul Tatianei Tolstaia mi s-a părut mai apocaliptic decât Mobilul lui Stephen King, deşi acţiunea este fantastică şi post-apocaliptică.

El nu există, fizic vorbind. E un fel de entitate, despre care eu cred, într-o oarecare măsură, că este una pozitivă. Un fel de impuls de a depăşi limitele impuse, impuls venit mai mult la nivel subconştient. Nu ştiu de ce, dar nu-s convinsă că-i răul întruchipat.

Zâtul nu trăieşte pe lângă casa omului, ci în pădure, ascuns în hăţişuri, deşi bieţii guguştiuci îi simt uneori respiraţia în ceafă. Aceiaşi guguştiuci care-şi duc zilele într-un localitate orwelliană, unde toată informaţia şi cultura vin de la putere şi de nicăieri altundeva.

Iar localitatea are un aer comunist, unde prea-măritul Fiodor Kuzminsk, slăvit fie-i numele, se bucură de un permanent cult al personalităţii. Inclusiv în pregătirea detronării sale, şi mai târziu, la moartea sa, numele său continuă să fie elogiat (deşi nu pentru mult timp), mulţi ani să trăiască.

Totuşi, spre deosebire de comuniştii care nu-i aveau deloc la inimă pe intelectuali, mârzacii Tatianei Tolstaia nu se sinchisesc prea mult de Foşti. Foştii fiind o parte din supravieţuitorii unui prăpăd de proporţii, dotaţi cu viaţă lungă şi nostalgici ai vremurilor trecute, în aşteptarea reinventării cleştelui de haine. În fapt, singurii în măsură să ghideze guguştiucii către un viitor mai luminos.

Dintre guguştiuci se remarcă Benedikt, care, la insistenţele mamei sale (ea însăşi o Fostă), devine scrib şi începe, încet-încet, să descopere gustul cărţilor atât de interzise. Dar în ciuda unei ascensiuni frumoase, declinul are loc oarecum brutal, cauza fiind, ironic!, epuizarea Cărţilor. Ce îl diferenţiază pe Benedikt de alţi devoratori de cărţi, şi îl face, până la urmă, un personaj trist, este faptul că ingurgitează informaţii fără le rumege. Capabil să redea pasaje din diverse cărţi, de la agricultură până la filozofie, însă incapabil să le înţeleagă.

În rest, guguştiucilor le este permis să iubească, să se bată între ei sau să aibă amanţi. Atâta timp cât nu gândesc foarte mult, întrucât gândirea personală nu este văzută cu ochi buni mai de nimeni.

Singurele personaje despre care m-am scărpinat în cap a nedumerire de la un capăt la celălalt, neştiind ce să cred, sunt Degeneraţii. Mi s-a părut că sunt de aceeaşi vârstă cu Foştii, însă decăzuţi şi cu Urmări mai grave decât guguştiucii mâncători de şoareci. Încălţaţi cu pâslari şi la mâini şi în picioare, acoperiţi de păr şi adăpostiţi în grajd, rememorând alene viaţa bună pe care au dus-o înainte de prăpăd.

Pe mine m-a amuzat tare mult Zâtul, fiind scris într-un limbaj foarte accesibil şi într-un stil captivant, iar asta în ciuda faptului că dramele se consumă în mai toate izbele ce alcătuiesc satul Fiodor Kuzminsk.

11 Comentarii »

Celulare, celulare

Azi-noapte, nu mult după ora 2, am dat şi ultima filă din Mobilul lui Stephen King. Apocalipticul din "science fiction apocaliptic" m-a făcut să îl citesc, pentru că eu nu citesc sf de fel. Că nu-mi place. Şi am dat eu pagină după pagină, în căutarea acelui horror atât de lăudat al lui Stephen King. Dar probabil că horrorul lui e prea subtil pentru mine…

Numele cărţii are mare legătură cu subiectul, în sensul că tot răul din lume vine prin telefonul mobil. Că el are şi efecte negative nu mai constituie demult o noutate, dar că telefonul te poate transforma într-un zombie isteric pun pariu că nu ştiaţi. Nici eu nu ştiam, deşi în fiecare zi vorbesc cu câte un isteric. Nu cred că-i zombie, dar mare diferenţă nu ar face oricum.

Revenind însă la zombii mobili ai lui King, trebuie spus că nu au nimic în comun cu zombii clasici. Nu sunt insetaţi după creier, şi nici măcar nu atacă tot timpul. Iar faptul că nu sunt activi decât ziua, mi-a dat în primă instanţă de gândit.

Acţiunea începe pe un bulevard din Boston, şi se termină într-o casă dintr-un orăşel al cărui nume îmi scapă. Oricum firul epic trece prin cel puţin două state, cu zombii răsărind de nicăieri asemeni unor gândaci mai mult sau mai puţin organizaţi.

Personajul principal este un artist grafic, cu o fobie aproape înnăscută pentru tehnologie. Nu are, evident, telefon mobil, iar din ce-am dedus eu, nici măcar un amărât de computer. Ca o paranteză, acţiunea nu se petrece acum 20 de ani, ci undeva după atentatele din septembrie 2001, când se folosea la scară largă nu doar telefonia mobilă, ci şi internetul.

… şi cum stătea artistul fără celular la coadă la îngheţată, brusc şi dintr-o dată, cucoana din faţă lui simte nevoia să muşte sănătos din torsoul vânzătorului, în acelaşi timp în care un domn se aplecă şi molfăi cu poftă din urechea câinelui său.

Cam ăsta e începutul sfârşitului, generat de un semnal trasmis, cum atfel?, prin intermediul unui apel telefonic. Însă sfârşitul nu mi s-a părut nici pe departe atât de înfricoşător pe cât m-am aşteptat. Şi afară de o scenă în care zombii rânzesc la ferestrele unei case în care se află artistul & company, imagine cel puţin grotească, dacă nu chiar dătătoare de coşmaruri, nu am găsit nimic care să-mi accelereze pulsul sau să-mi ridice părul de pe mână. 

Nu ştiu dacă am plecat cu aşteptări prea mari sau ăsta e un horror mai "mild" de-al lui Stephen King, însă pe mine nu m-a impresionat. O să-i mai dau o şansă totuşi, înainte să spun cu convingere că scrierile lui John Saul sunt mult mai dătătoare de palpitaţii.

Oricum, primul lucru pe care l-am făcut după ce am terminat cartea, a fost să-mi verific cele două telefoane (dacă eram personaj din carte, eram direct upgraded zombie). Nu aveam nici mesaje şi nici apeluri pierdute. Am presupus că sunt în siguranţă, aşa că  m-am culcat cu ele lângă pernă. Fără alarma lor eu nu mă tezesc dimineaţa…

Powered by Qumana
photo from mobileshop

1 Comentariu »

To be or not to be… Shake-Speare

La invitaţia cinefilului Richie, am ajuns în seara asta la cinema. La o poveste cu şi despre „anonimul” Shakespeare.

Îi şi spuneam lui Richie, când am ieşit, că niciodată n-am fost suficient de curioasă încât să cercetez mai multe despre viaţa unui anumit scriitor. Excepţie fac cei români studiaţi la şcoală, unde era cam musai să ştiu detalii din viaţa personală.

Cât despre Shakespeare, ştiam doar că e cel mai apreciat scriitor englez, şi care şi-a trăit traiul acum vreo 500 de ani. Şi cam atât. Câte intrigi şi teorii ale conspiraţiei am descoperit despre Eminescu, dar nu mă aşteptam la aşa ceva şi în legătură cu părintele lui Romeo şi al Julietei.

Mai exact, în film (şi observ eu acum, şi pe wikipedia) se spune că Shakespeare nu e tocmai ceea ce pare. Că de fapt teatrul şi artele nu erau tocmai la mare cinste printre toţii cei ai Curţii Regale. Iar când şi când, ca şi scriitor, mai făceai cunoştinţă şi cu beciurile regale, mai cunoscute sub numele de închisori.

Ca şi când n-ar fi fost de ajuns, scriitorul de drept şi necunoscut în breaslă, este cât se poate de cunoscut. Sub numele de Edward de Vere, Earl of Oxford. Dar cum la el acasă, „vocile” care îi dictau sonete şi poezii n-au fost niciodată apreciate, nici el nu era prea bine văzut, nici de către soţie,  cu atât mai mult de către socru.

Care socru era, culmea ironiei, sfetnicul principal al Reginei Elisabeta, care, la rândul său, era amanta (şi nu numai) domnului Edward, căruia i-a şi dăruit un fiu. În fine, iţele sunt aşa de încurcate, încât ai în faţă veritabile legături bolnăvicioase. (şi mă miram de telenovele)

Una peste alta, despre cel cu nume de botez William Shakespeare, am aflat că era actor de meserie, că a devenit lacom în momentul în care a dat de gustul banilor şi al faimei, şi că (asta e iarăşi culmea ironiei) de fapt era analfabet.

Cât e adevăr şi cât e ficţiune, nu ştiu, şi probabil nici n-o să dorm mai bine noaptea dacă o să aflu. Însă povestea e frumuşică, iar actorii au intrat bine în pielea personajelor (chit că îi văd şi aud de ei pentru prima oară). Şi nu ştiu de ce, dar parcă l-aş mai vedea o dată, de două ori.

Lasă un comentariu »