Random Ramblings

=Coctail de obsesii si angoase=

Să nu uităm să iubim bibelourile

N-am mai văzut aşa o colecţie de bibelouri de nu mai ţin minte. De fapt, n-am mai văzut bibelouri de nu mai ţin minte.  Afară de la bună-mea, adică.

Îngeraşii ăia mici din ceramică sau ce-or fi nu se cheamă bibelouri.

Am văzut în Belgrad o bătrânică, pe pietonală (Kneaz Mihailova), ce croşeta macrame. Avea oricum o stivă expuse. Şi bună-mea are macrame-uri; bibelourile nu se ţin corect decât pe macrame-uri. Dar am deviat.

Deci are bună-mea o colecţie impresionantă de bibelouri. Şi Maia (cealaltă bună) avea, dar muuult mai puţin, şi în general le aducea mătuşa, dar asta-i altă poveste; oricum fuseseră mulţi ani de când nu mai primise un bibelou (bibelou, nu bibelou nou, ci bibelou simplu).

În liceu încă nu învăţasem să fac cadouri (şi oricum nu aveam buget – în general, nu doar pentru cadouri), astfel încât, în clasa a IX-a i-am dăruit colegei mele de bancă un bibelou – e drept, dar era căţel, iar eu ştiam că ei îi plac căţeii… dar tot un bibelou rămâne. Nu ştiu cât de mult a apreciat atunci cadoul; dacă stau să mă gândesc mai bine, nici eu nu l-aş fi apreciat (la justa lui valoare), ba chiar mi-ar fi picat faţa.

Odată, demult, când magazinul de metalo-chimice din Dacia era mai spaţios, iar nu ciuntit, ca azi, pe latura din dreapta a clădirii era un magazin DOAR cu bibelouri. Sau era doar radion din magazinul de metalo-chimice? În fine, exista cel puţin un magazin cu bibelouri pe vremea când anul începea cu 199, că am impresia că până la eclipsă dispăruse; magazinul, dar nu şi bibelourile!

Dacă nu mă înşel, cred că de câteva ori m-am şi gândit că atunci când o să fiu mare, îmi voi lua multe bibelouri de acolo, că îmi plăceau cam multe. [Iar cu ocazia asta, îi pot spune şi lui Andrei ce mi-am dorit când eram mică şi urma să îmi îndeplinesc când o să fiu mare. Doar că am deja, cum să spuneam, o stivă de bibelouri la bună-mea, dar magazin de unde să iau altele noi, nu!]

Nu ştiu unde o să le aşez pe toate când s-o termina debandada cu zuvrăvitul, vopsitul etc, dar încă mai am timp să mă gândesc.

Da’ chiar, mai are cineva bibelouri? E cineva interesat de un schimb? Dau cântăreaţă de operă pe ciobănel cu oi, că arată minunat pe lângă nişte pui de găină (se văd mai în spate, în fundal).

20140818_185733_bi1

Anunțuri
1 Comentariu »

Cum să nu faci un cozonac

Se cheamă că într-o dimineaţă de vineri, să tot fie aproape o lună de-atunci, m-am trezit că e iarnă de-a binelea. Peste tot alb, peste tot zăpadă cernută, şi când am ridicat ochii mijiţi de somn, ce să vezi, altă zăpadă care cădea; pe trotuare, pe clădirile vecine şi pe copaci. Ca şi când n-ar fi de ajuns, la Irkutsk, în Rusia, era primăvară cu 5 grade şi soare, în condiţiile în care de obicei are parte de temperaturi care mă fac să mă ascund şi mai abitir sub plapumă, adică -19, -25 de grade. C-aşai în Siberia.

Eh, şi cum tot se întorsese iarna, şi cum tot citisem printr-o carte de-a lui Dan Puric despre cum făcea bunica lui cozonaci, ce mi-am zis? Da’ io de ce n-aş face nişte cozonaci? Nu contează că nu mai făcusem în viaţa mea, şi că mai aveam şi o mică aversiune faţă de orice preparat ce implică şi cocă (din cauză că mi se lipeşte de palme, de nu-l mai dau jos decât cu cuţitul).

Zis (în gând) şi făcut. Adică m-am repezit pân’ la magazin să iau cele trebuincioase (şi lipsă la inventar în cămară), şi m-am apucat de treabă….

Degeaba am citit zeci de reţete despre cum se face maiaua, că mie tot un cocoloş mi-a ieşit. Şi de crescut, n-am crescut precum Făt Frumos din basme, nici suită pe calorifer. Maiaua, adică.

Şi cum era de aşteptat, în momentul în care m-am pus să frământ efectiv aluatul, n-am mai putut scăpa de el. Dă-i cu făină, dă-i cu ulei, iar cu făină, iar cu ulei, mă rog, până la urmă l-am dres. Apoi am aşteptat iar vreo oră să crească. Bineînţeles, tot cocoţat pe calorifer, să-i fie cald. Nu s-a rupt cu crescutul, dar măcar n-a rămas mic.

După care am întâmpinat o altă provocare. Anume întinsul foilor. Dar cum să le întind, că erau ca o bucată de elastic. Eu le intindeam pe toată masa, ele revenea înapoi, cât un petec de hârtie. (şi apropo de întins, m-am bucurat că măcar de data asta găsisem făcăleţul, pentru că ultima oară întinsesem o foaie de aluat cu o sticlă de vin…). Dar am trecut cu bine şi prin această probă de foc.

Bine, nu spun că primului cozonac îi dăduse umplutura pe-afară, că pusesem prea mult. A ieşit un cozonac decorat, interior şi exterior, cu cremă de cacao cu nuci.

În fine, ceva-ceva tot a ieşit din toată învălmăşeala aia de făină, ouă, ulei, nuci, cacao, esenţă de rom şi portocale, albuş bătut bine şi drojdie. După cum se poate vedea şi în poza de mai jos…

IMG_5247_coz

Însă per ansamblu, chiar dacă înainte să intre în cuptor nu arătau precum în clipul ăsta (pe care l-am descoperit abia când cozonacii mei se coceau), eu am fost foarte mândră de ei. Plus că, pe lângă a fi comestibili, cei trei mândrii cozonaci ce au speriat bucătăria (că atâţia au ieşit) au fost şi buni, după spusele celor care s-au riscat să-l încerce.

3 Comentarii »

Spune-mi cum dormi…

Fascinaţia pentru somn mi s-a trezit din nou de când am reînceput să dorm bine. Aşa de bine dorm (şi aşa de frumos visez) încât am uneori impresia că nu-mi ajunge niciodată.

De fapt, nici nu fac bine ochi dimineaţa, că mă şi gândesc cum să adorm înapoi. Ce-i drept, asta nu înseamnă că şi reuşesc, însă speranţa moare ultima, mai ales dacă în acel moment se porneşte şi alarma.

Dar să vă spun cum dorm. Păi dorm bine. Şi pe o parte. Pe partea stângă, cel mai adesea. Mai dorm şi pe partea dreaptă, însă în reprize mai scurte, de obicei la începutul somnului. Moment în care fie mă vâr în sufletul omului, fie mă încolăcesc toată în jurul lui, ca un şarpe.

Ţin minte că atunci când eram mică mai dădeam din picioare. Acum nu ştiu dacă mai fac asta, pentru că omul e tot timpul diplomat şi nu-mi spune că de-asta migrează de lângă mine. Spune doar că-l sufoc cu atâta căldură.

Din păcate pentru el, migrează spre marginea patului. Însă eu, asemeni metalului faţă-n faţă cu magnetul, migrez după el.

Din fericire pentru el, încă nu s-a trezit pe covor… deşi nu e timpul pierdut. Eu însă presimt că norocul ăsta al lui are zilele numărate. Asta rămâne oricum de văzut. Şi de simţit (din partea lui).

A nu se înţelege de aici că eu am gânduri de cotropire a patului; însă am momente în care cred în teoria precedentului… chiar dacă precedentul m-a văzut pe mine cât pe ce căzând din pat. Şi încă de la înălţime, pentru că respectivul pat avea două saltele. Iar factorul migrator a fost, în cazul acela, soră-mea.

Alte feluri în care dorm includ pe spate, cu un picior scos de sub plapumă, sau pe burtă, cu mâinile îmbrăţişând perna.

Vă spun toate astea, pentru că acum câţiva ani descoperisem un articol pe tema asta. Un fel de „spune-mi cum dormi, ca să-ţi spun cine eşti”. Nu mai ţin minte mare lucru din el (deşi l-am citit cu mare curiozitate) afară de poze, care erau colorate, şi care înfăţişau doi oameni dormind în diverse poziţii. Eu tind să cred că felul în care dorm reflectă şi ce coşmaruri au visat. Cum altfel s-ar explica o poziţie de somn circită, într-o margine de pat? Mă rog, autorul spunea ceva de felul în care se înţeleg (sau nu prea).

Oricum, la întrebarea „spune-mi, cum dormi?”, n-ar fi mai la obiect dacă am răspunde cu „bine” sau „prost”? Că până la urmă, exact aşa e. Am dormit bine sau am dormit prost. E simplu, nu?

5 Comentarii »

La frizer

Pe undeva pe la 13 ani (sau acum vreo 13 ani, că tot aia e), căpătasem de la părinţi libertatea de a mă tunde după cum mă taie pe mine capul. A fost momentul în care mi-am luat adio de la tunsoarea băieţească, în urma căreia lumea mă confunda adesea, în mod evident, cu un băieţel. Prin urmare, tata m-a luat de mână şi m-a dus la un prieten de-al său, ce era frizer la frizeria de stat din cartier. Îl ţin minte şi acum (şi l-am tot căutat cu privirea de fiecare dată când am mai trecut pe acolo), înalt şi deşirat, cu freză a la Ilie Năstase, şi amuzant din cale-afară. Am răsfoit rapid prin catalogul de frizuri, am pus degetul pe o poză, şi apoi m-am aşezat cuminte pe scaun. Juma’ de oră mai târziu, ieşeam de la frizer zâmbitoare, cu o freză mai de Doamne-ajută şi infinit îmbunătăţită faţă de cea cu care intrasem.

Înainte de asta, singura persoană care a mai băgat foarfeca în părul meu pentru a-mi face freza, iar nu pentru a mă tunde băieţeşte, a fost soră-mea, proaspăt absolventă la momentul respectiv al unui curs de frizerie/coafură, desfăşurat la Palatul Copiilor. A fost, literalmente, râsu’-plânsu’. Pentru că eu plângeam în hohote, iar soră-mea râdea în hohote. Iar dacă reacţia prietenei mele a fost mai diplomată, ea rezumându-se la un clasic „lasă, că îţi stă bine şi aşa”, o altă amică n-a fost la fel de subtilă, utilizând o exprimare foarte directă (ca să nu zic brutală) „arăţi ca un monstru”. Dar în fine, să trecem peste asta…

Ulterior, am avut ocazia să mai intru nu doar la frizeria cooperativei, ci şi în saloane mai pretenţioase, unde am încăput, la fel ca în reclama de la Zapp* de acum câţiva ani, pe mâna unor hair-stylişti. Nu spun că n-am fost mulţumită, dar nici nu m-au dat pe spate (decât cu scaunul ăla sinistru, când mi-au spălat podoaba capilară).

Surprinzător însă, cu hair-styliştii n-am schimbat prea multe cuvinte (şi nici priviri în oglindă), în schimb cu frizerii (de fapt, frizeriţele) de la frizeria de stat din cartier, da. Nu doar că m-au întrebat de sănătate, dar mi-au şi dat sfaturi legate de ingrijirea părului. Şi nu, nu mi-au recomandat produse sofisticate pe care-aş fi dat juma’ de leafă, ci mi-au recomandat tot felul de măşti pe care le pot prepara singură acasă, cu ce găsesc prin cămară. Ceea ce m-a surprins peste măsură. Prima oară, am fost tentată să cred că tanti frizeriţa era în toane bune, însă mai apoi am constatat că mai toate erau aşa.

Bine, nu spun că până-n primăvară (inclusiv) m-am dus la frizeria pentru bărbaţi. Asta pentru că trăiam cu impresia că uşa din dreapta dă în salonul de coafură, unde tot timpul vedeam alte tanti cu reviste în mână şi cu capul sub nişte căşti uriaşe de uscat părul. Ori eu nu meream acolo să-mi pun părul pe bigudiuri sau să-l vopsesc albastru, meream doar să mă tund;  iar nenii din încăperea din stânga exact de asta aveau parte – de un tuns.

Ce-mi place mult e că nu tre’ niciodată să sun cu două săptămâni înainte pentru o programare. Mi-a venit cheful de tuns, m-am dus, m-am tuns. Cred că n-am stat niciodată „la coadă” mai mult de 10 minute.

Prin urmare, când s-o face anu’ de la ultima vizită, tot acolo mă duc, la frizeria de stat din cartier.

photo

* grupul hair-stylistilor lezaţi de titlul de frizer salută Zapp Share Free

8 Comentarii »

Cum eram când eram mică?

Eram mică, evident. În rest, eram ca orice alt om când era mic. Alergam toată ziua în jurul blocului, şi nu urcam în casă până nu mă striga mama de cel puţin trei ori, cu menţiunea că a treia oară ameninţa să vină personal după mine. Aşa că urcam.

Am fost un copil relativ cuminte, însă cu exces de energie. Exces de care avea grijă Maia trei luni pe an, când mergeam la ea în vacanţă. Exces care se transforma în măturat curtea, dat de mâncare la pui, jumulit iarba (era să scriu iarna), mers la treierat, cărat lădiţe cu roşii, strâns paie, aruncat snopi de iarbă-n pod (cred că am ceva cu iarna, că iar era să scriu iarnă-n loc de iarbă), şi alte asemenea activităţi plăcute de la care soră-mea nu înţeleg de ce se eschiva să participe.

Ţinând cont că cele 3 luni pe an de la Maia aveau loc vara, iarna excesul ăla de energie se transforma în dat cu sania, făcut oameni de zăpadă sau dat pe gheaţă, în funcţie de stratul de zăpadă de-afară.

În lipsa acestui strat, precum şi în celelalte două anotimpuri, mai ploioase de felul lor, excesul de energie dispărea ca prin farmec în cea mai mare parte a timpului, (eu) fiind prea preocupată să ascult la infinit aceeaşi mână de discuri cu Toma Caragiu sau Amza Pellea sau Stela Popescu, respectiv cu următoarele piese de teatru radiofonic pe care le învăţasem pe de rost: Evantaiul, Slugă la doi stăpâni, Burghezul gentilom, Titanic Vals, Cei trei muşchetari, O scrisoare pierdută (şi-or mai fi fost şi altele, probabil, dar nu mi le amintesc acum).

A nu se înţelege de aici că eram foarte bună prietenă cu activităţile culturale. Cu cărţile, de exemplu, nu m-am iubit de cum am descoperit alfabetul, cu excepţia celor de jucat macao, chems şi război. Cum nu-mi plăceau pe atunci să scriu compuneri, nu aveam prea mare tragere de inimă nici când venea vorba să le citesc pe-ale altora. Cu excepţia Caprei cu trei iezi, a Scufiţei Roşii şi a niscai basme de Petre Ispirescu, titluri care intrau mai degrabă în categoria de lecturi obligatorii şcolare, n-am citit prea mult în copilărie.

Aşa se face că, din ce ţin minte, de bună voie şi nesilită de nimeni, am pus mâna doar pe Alice în Ţara Minunilor, Peripeţiile lui Haplea şi Chinuieşte-i pe copii, primele două pe la final de ciclu primar, iar a treia prin clasa a VI-a, la ore total nepotrivite din noapte, lucru care a şi avut, de altfel, ca rezultat generarea unor coşmaruri mie, şi stres inutil pe capul soră-mii, pe care o pistonam cu întrebări de genul “în Timişoara există caverne?”.

Şi pentru că încă din fragedă pruncie am avut o prietenă foarte bună (pe care am şi visat-o azi-noapte, într-o ipostază excesiv de arsă de soare, dar cu buze foarte mişto), restul timpului, destul de vast şi curpinzător, mi-l petreceam cu ea. Cum? Discutând intens pe teme filozofice cum ar fi păpuşile, abţibildurile, ce facem când vom fi mari, ce face vecina de la 3, cum să scriem versurile primei melodii a viitoarei noastre formaţii şi ce coregrafie va avea, când mergem la bunica în vizită, şi alte asemenea.

Aşadar, cum spuneam şi la început, am fost un copil cuminte. Iar excesul ăla de energie menţionat, de asemenea, la început, nu mi-a cauzat niciodată probleme, nici măcar atunci când era s-o dărâm pe profesoara de matematică în iureşul meu de pe coridor, sau atunci când am spart un geam, sub impulsul aplicat direct din spate de altă colegă cu un la fel de mare exces energetic.

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus o parte din copilăria mea. Pam pam!

1 Comentariu »

Gaşca desenelor animate

Titlul complet este de fapt „top 3 găşti din desene animate din care aş fi vrut să fac parte când eram mică”.

Nu cred că există copil pe lumea asta, în a cărui sufragerie să se afle un televizor, şi care să nu se fi uitat cel puţin o dată la desene. Că era vorba de Tom şi Jerry, Sandi Bell sau Sailor Moon, The Flinstones sau Looney Toones, nu contează. Ideea e că s-a uitat.

Normal că eu nu fac notă discordantă, mai ales că mă uit la desene de când aveam vreo 5 ani. Am prins prima emisie de Cartoon Network, pe atunci nedublat în limba română. Şi asta cu toate că la început nu pricepeam o iotă din ce vorbeau personajele între ele. Dar în sfârşit.

Eh, şi după îndelungi sesiuni de desene animate, inclusiv celebrele maratoane ale aceluiaşi serial, am ajuns să mă îndrăgostesc aşa de tare de personaje, încât mă închipuiam în fiecare episod acolo, alături de ei, pornind în aventura vieţii mele.

Şi pentru că nu mă mulţumeam să fac parte baş din orice trupă, că deh, eram pretenţioasă de mică, trei sunt cele care m-au fascinat de-a lungul copilărie, nefiind seară în care să nu adorm cu gândul la ele.

Locul 3 este ocupat cu graţie de Planeteers, acei cinci adolescenţi puşi pe salvat lumea, în frunte cu Captain Planet. Şi deşi bănuiam eu că inele magice, care pot invoca un super erou mai mişto ca Superman, nu prea se găsesc, nu mă puteam abţine să nu mă gândesc ce fain ar fi să mă trezesc peste noapte cu o „citaţie” prin care să fiu exilată pe o insulă undeva în mijlocul oceanului,  cu un spirit al Pământului pe post de ghid.

Locul 2 revine echipei din Jonny Quest. De fapt, nu cred că există ceva care să-mi stoarcă mai multe wow-uri ca lumea fantastică a lui Jonny Quest. Tehnologie infinit mai mişto ca cea din The Jetsons, aeronave cu multe, multe butoane, o realitate virtuală în care salvam lumea doar prin puterea minţii şi câteva mişcări bine coordonate. Iar asta în condiţiile în care domeniul SF nu mă pasionează de fel.

Locul 1 şi gaşca din care mi-ar plăcea şi acum să fac parte este… „those meddling kids” din Scooby Doo. Cum se suceau ei, cum se învârteau, alături de Scooby, în a lor Mystery Machine, dar întotdeauna ajungeau acolo unde anume infractori îşi făceau de cap. N-aş putea să indic exact ce îmi place mai mult şi mai mult, pentru că am găsit cam de toate, de la perspicacitate şi inteligenţă (graţie Velmei), până la comic de situaţie (generat, în mare parte, de Shaggy şi Scooby). Şi mai cred că Scooby Doo este strămoşul unor seriale poliţiste cu accente comice din ziua de azi (vezi The Mentalist sau Castle, că vorba aia, nici Patrick Jane, nici Richard Castle nu sunt poliţişti de profesie, dar se pricep al naibii de bine să descurce iţe).

Oare Oiţei din ce desene i-ar fi plăcut să facă parte?

2 Comentarii »

Night-food

Aseară, ca niciodată, am fost probabil mai zen şi mai binedispusă ca jumătate din populaţia Timişorii strânsă în centru, la spectacol. Mi-am surprins până şi prietenuţa a mai bună (da, aceeaşi de acum câteva luni), ea întrebându-mă în timp ce stătea la coadă la farmacie ce am şi dacă nu cumva mi-e rău.

Însă cum orice lucru bun are un final, şi fericirea mea s-a evaporat odată ce-am părăsit împreună barul lui James Bond din Unirii. De ce? De foame!

Şi acum vă rog să porniţi cronometrul, întrucât vom porni într-o cursă nebună după mâncare… ah, de menţionat că abia trecuse de miezul nopţii.

Prima escală, primul nu. Spre Bugard ne mânase pofta de sos de vişine, însă chelneriţa ne-a răspuns că nu se mai serveşte mâncare. Am înghiţit în sec şi am plecat mai departe.

Mai spre centru, mai exact, unde ne-am intersectat cu populaţii migratoare, venite hăt-de-aproape de la concertul ăla marca Zu. Sau ce-o fi fost.  Mă luase deja cu ameţeală de la tot poporul care mişuna în jurul meu, dar ne-am ţinut bine una de alta, şi am răzbit până în piaţa Operei.

Pe-acolo trecuse taifunul. Sticle, ambalaje, până şi prezervative. Dar în sfârşit.

Am intrat la McDonalds, însă am ieşit imediat când am văzut ce coadă de 5 metri era la case. Aşa că am zis să ne încercăm norocul la Lucas, de vizavi. Mai bine nu-l încercam, că pe-acolo deja se dădea cu mopul, şi pe uşă trona ÎNCHIS.

Nu-i bai! Îi terasa Timişoreana, unde sigur au mâncare, că vedem noi pe mesele clienţilor. O dată că un chelner, la vederea noastră, a dispărut în direcţia opusă, iar în al doilea rând, o altă chelneriţă ne-a informat din start că e închis, înainte să apucăm să articulăm vreun cuvânt.

Strângem din dinţi şi ne întoarcem spre Alba Iulia. Şi ne face cu ochiul fast-food-ul libanez, în special că era aerisit din cale-afară, cu doar doi clienţi în faţa noastră. Dar nici bine nu intrăm, că duduia de după pult ne anunţă că nu mai e mâncare. Cred că a fost primul moment de izbucnire în râs isteric. Presupun că de la foame…

Noroc că Timişoara-i mare. Prin urmare, o luăm la pas înapoi spre Unirii, în căutarea Cărăbuşului (ca să vezi, nu-l chema Popândău, cum credeam eu iniţial). Pe drum, aceleaşi hoarde migratoare, adunate în ciorchine, în special în jurul fast-food-urilor din zonă. Lucru care ne-a dat de înţeles că dacă mai zăbovim acolo, s-ar putea să rămânem nemâncate.

Aşa că ne-am urcat în maşină seduse de mirajul gastronomic al Complexului. Am revenit însă rapid la realitate, odată cu maşina de poliţie ce părea că vrea să ne pună stavilă în parcare. Din fericire, ne-a lăsat să plecăm.

Ajungem pe Pârvan, cu gând să atacăm Complexul de pe flancul Daliei. Atâta doar că intersecţia era străjuită de vreo două patrule şi patru poliţişti cu mâinile fluturânde.

– Hai că nu ţie îţi face semn! o încurajez eu.
– Ei, nu!
– Nu ţie, femeie! Uite, lu’ ăla din faţă!
– Mie-mi face semn!
– Ba nu!
– Ba da!
– Ba nu! Read the rest of this entry »

2 Comentarii »