Random Ramblings

=Coctail de obsesii si angoase=

Gânduri răzleţe. Nişte gânduri răzleţe

Când simţi că senilitatea te-a prins din urmă ceva mai devreme decât ar fi normal (ca pe mine, de exemplu), ajungi să te bucuri de lucrurile simple din viaţă. Cum ar fi să-ţi aduci aminte azi ce ai făcut ieri. Sau ce gânduri ţi-au mai trecut prin cap (cum mi s-a întâmplat tot mie).

Surprizele au fost cu atât mai plăcute pentru mine, întrucât am reuşit să nu uit ideile care mi-au trecut prin cap săptămâna trecută. Nu toate, deşi oricum erau puţine. Ce-a rămas e cantitate neglijabilă, dar tot e mai bine decât nimic.

Dar să nu deviez prea mult.

Mă gândeam eu, aşadar, săptămâna trecută, la expresia aia care spune că „nu există pădure fără uscături”.De fapt, mi-am imaginat-o. La propriu. Şi am constatat că pădurea-pădure e chiar frumoasă, cu tot cu uscăturile din ea. Adică mai o creangă ruptă aici, mai nişte frunze uscate rătăcite mai încolo… ce mai, în tot verdele ăla, o pată de culoare e binevenită. Mai puţin toamna târziu, când parcă toată pădurea e o uscătură (cu excepţia  pădurii de conifere, veşnic verde; pădurea, adică).

Eh, dar pădurea-i una. În schimb, la lucru-i alta. Altă pădure, mai metaforică, dar unde nu-i deloc plăcut să dai peste uscături. Îmi venea să zic la tot pasul, dar firma s-ar fi dus demult pe apa sâmbetei dacă era aşa.

În orice caz, când dai de uscături, nu prea-ţi vine să chiui de bucurie că uite ce frumos se încadrează în peisaj. Nici măcar de amuzament, dacă stau mai bine să mă gândesc. Că până să râzi, plângi în pumni când vezi ce-a făcut şi ce (mai) poţi repara. Şi cum, mai ales. C-aşa e-n tenis.

Până la urmă, tre’ să fiu de acord. Nu există pădure fără uscături, iar pe unele nu prea ai cum să le ocoleşti.

Aşa, deci ăsta ar fi un gând, pe care mă mir că l-am reţinut într-o proporţie covârşitor de mare exact aşa cum l-am gândit prima oară. Probabil sunt ultimii neuroni care se zbat să rămână în viaţă. În sfârşit.

Un alt gând la care am rumegat eu în aceeaşi zi cu cel de mai sus (a fost o zi prolifică de gândit, ce pot să zic) se referă la toate scenariile şi scenetele ce le compun în minte cu diverse ocazii. Gândul ăsta m-a făcut să pufnesc în gând în râs, pardon, în mijlocul străzii. Singură fiind, să ne-nţelegem. De ce, pentru că unele scenarii îmi par aşa de amuzante încât râd copios (tot pe stradă, şi tot singură fiind, cum altcumva?). Partea proastă e că dacă le povestesc cuiva, nu doar că nu par deloc amuzante, dar îşi pierd până şi sensul. Ca atunci când „trebuia să fii acolo să-nţelegi”. Evident că asta e mai greu de realizat. Abia reuşesc eu să intru în mintea mea să mai fac ordine, cu atât mai puţin alţii.

Iar la final, până nu uit bineînţeles (să nu uităm totuşi pentru ce-am început acest articol – să-mi conserv gândurile pentru posteritate, voi ce credeaţi?), o snoavă compusă de prietenul meu duminică după-masă, inspirată de o domnişoară care ocazional ne face zile fripte. Sau ore fripte, încă nu-s lămurită în acest aspect.

„Cum de n-a ajuns Nuţa până la ora asta, dacă i s-a întâmplat ceva? Dacă atunci când a ieşit după apă, la fântâna din pădure (pentru că aşa-i la ea la sat), s-a întâlnit cu lupul? Iar când a dat cu ochii de lup, s-a întors acasă în fugă, trântind uşa după ea. Doar că a trântit uşa mai tare decât de obicei, astfel că uşa a căzut peste ea. Iar lupul a prins-o şi a mâncat-o. După care lupul a ajuns la Spitalul Judeţean, cu toxiinfecţie alimentară.”

Şi-am încălecat pe un dinte, şi v-am spus ce mi-am mai adus aminte.

ps: am o dilemă; trei sferturi din personajele din desene animate o iau la fugă cu braţele întinse în faţă. de ce, având în vedere că e foarte incomod şi nici nu prinzi cine ştie ce viteză? pe bune, am încercat eu odată!

Anunțuri
4 Comentarii »

Şi dintr-odată a fost joi

Acest draft există de marţi. Iniţial se şi numea „şi dintr-odată a fost marţi”. N-am apucat să scriu însă nici măcar un rând, că deja se făcuse miercuri. Dar miercuri doar am deschis draftul şi l-am închis la loc. Joi am crezut că dau lovitura; de-asta am schimbat şi titlul. De-atunci au trecut, pe rând, vineri, sâmbătă şi duminică.

Azi l-am ţinut deschis toată ziua, poate-poate, se întâmplă vreo minunte. Ei bine, uite că deja e 8 seara (9 chiar!). Cu puţin noroc, se făcea marţi şi poate modificam iar titlul. Am hotărât însă acum să pun piciorul în prag. Cât pe ce să mă înfig într-un cui ieşit de nicăieri.

De fapt, voiam să mă minunez cu voce tare ce repede trece timpul. Pentru mine. De când cu programul ăsta nou de 8 ore. Pentru cine nu ştie, mai bine de doi ani am lucrat pe program de 6 ore. A fost minunat, îi voi simţi lipsa. Trecerea pe 6 ore am privit-o atunci  drept mană cerească. Mai mult timp pentru a-mi pune în aplicare planurile de dominat lumea. Ce-i drept, mi-am dat seama repede că mai departe de farfuriile din chiuvetă şi de scamele de pe covor n-o să ajung cu dominaţia. (uneori e bine să te mulţumeşti şi cu mai puţin)

În sfârşit.

Am constatat că timpul trece aşa de repede, că dintr-o dată se face seară. Şi nu e doar din cauză că ziua descreşte. Ba chiar, am ajuns azi la concluzia că uneori ai aşa de mult timp, încât ţi se prelinge printre degete, iar uneori ai aşa de puţin timp, încât ţi se scurge printre degete. Nici într-un caz însă, nici în celălalt, nu simţi că s-a prins ceva de degetele tale.

Bineînţeles, acum că am timp lipsă la inventar, regret tot timpul ăla pe care l-am avut şi l-am pierdut din vremea în care aveam ce pierde. Acum, că timpul liber s-a micşorat drastic (în speţă cu vreo 3 ore), mă întreb cum rezistă cei care ani întregi lucrează minim 8 ore pe zi (la birou, mă refer). Cum îşi drămuiesc timpul, dacă şi ce apucă să facă, dacă gătesc zilnic, dacă au timp să se uite la vreun film sau să se plimbe prin parc, când mai dorm… ştiind că a doua zi la ora 7 tre’ să fie-n picioare. De luni până vineri.

Nu ştiu cum a trecut week-end-ul. Adică ştiu cum a trecut, dar parcă nu mi-a ajuns. Şi doar au fost două zile mari şi late! Şi acum trece şi luni. Iar de mâine încolo încep să simt week-end-ul următor.

Ah, şi paradoxal… deşi timpul se scurge parcă mai repede pentru mine de când lucrez full-time, când număr zilele până la o viitoare excursie, am impresia că numai în ciudă timpul trece mai încet. Cum vine asta?

3 Comentarii »

Nostalgie aniversara (fara diacritice)

De-a lungul timpului, mi-am facut un obicei cat se poate de prost (cel putin la prima vedere). De doua ori pe an trag o linie si analizez rezultatul. De doua ori pe an, rezultatul e negativ. E predestinat sa fie negativ, matematic vorbind, tinand cont ca toate valorile adunarii sunt negative. Pentru ca asta fac eu la sfarsit de an si de ziua mea; adun esecurile, adun sansele ratate, adun defectele (care-mi par, ironic, tot mai multe de la an la an, desi se spune ca pe masura ce imbatranesti devii mai intelept).

Desigur, nici de data asta nu am facut exceptie. Am stat eu si mi-am plans de mila, mi-am facut si mea culpa, mi-am innoit promisiunile fata de mine insami, mi-am dat cateva palme virtuale, si asa mai departe. Si pe cand imi ardeau inca obrajii (metaforic vorbind, bineinteles) de la sumedenia de palme incasate, mi-a venit mie ideea genial (si la mintea cocosului) sa-mi deschid frumosii ochi verzi (si umflati de plans) si sa ma uit in jur.

Pasamite, cand ai vederea limpezita de lacrimi, vezi altfel lumea. Asa am vazut eu ca nu tot universul comploteaza impotriva mea, dimpotriva. Mi-a facut si cateva surprize placute. Cele mai multe surprize s-au stins in cateva ore; altele dupa cateva zile. Dar mai sunt cateva care mai persista si acum. Amintirea celor trecute ma face sa zambesc in sinea mea. Cele ce dainuie si azi, ma fac sa arborez si cate o zi intreaga zambete. Iar astea reprezinta toate un mare plus, pe care sper ca il voi lua in calcul urmatoarea data.

4 Comentarii »

O lecţie de geografie contemporană

geo_man_III

Nu pot să uit ce profund marcată am rămas în copilărie, după ce-am citit acea povestioară din manualul de geografie de clasa a III-a, ediţia socialistă. Eh, în această poveste, un băieţel, să-i spunem Ionuţ, se afla într-o zi în pădure, la cules de ciuperci, alături de frăţiorul lui mai mic, să-l numim şi pe el Gigel. Şi după ce au umplut un coşuleţ de ciuperci, s-au mai plimbat şi s-au mai jucat oţâră prin pădure. Şi uite aşa, pe nesimţite, vine seara..

Şi aici intervine problema – Ionuţ îşi dă seama că s-au cam rătăcit. Însă într-o sclipire a minţii, îşi aduce aminte că la lecţia de geografie din ziua aceea (dintr-o coincidenţă bizară era şi el în clasa a III-a), tovarăşa le spusese că muşchiul de pe copaci indică întotdeauna nordul. Şi în lumina acestei noi informaţii, Ionuţ a reuşit să găsească drumul afară din pădure şi înapoi la casa părintească din sat.

Marcat el însuşi de această experienţă, şi-a propus ca de atunci încolo să fie întotdeauna atent la lecţiile de geografie, împărtăşindu-i şi lui Gigel acest gând.

În ceea ce mă priveşte, această poveste mi-a alimentat, pentru o bună bucată de timp, mirarea la vederea muşchilor de pe diverse clădiri, muşchi care camuflau foarte bine pereţii inflitraţi de apă.

Tâlcul acelor vremuri era, totuşi, cât se poate de limpede. Cu noţiuni, fie ele şi elementare, de geografie, scapi din capcana unui labirint forestier (şi nu numai) cât ai zice muşchi.

În zilele noastre, în schimb, Ionuţ probabil s-ar fi ofticat că n-are smartphone cu GPS, şi şi-ar fi propus s-o bată la cap mai abitir pe maică-sa, în speranţa că îi va lua mult râvnitul telefon. Pentru că, nu-i aşa, e mai simplu să te întorci acasă sub sfânta oblăduirea a GPS-ului. De unde şi adevărul că nu se compară recunoaşterea vizuală a împrejurimilor şi un minim simţ de orientare în spaţiu, cu precizia hărţilor de pe mobil…

Prin urmare, Ionuţ al zilelor noastre mai mult ca sigur că-şi va seta ca obiectiv nu asimilarea temeinică a cunoştinţelor de geografie (sau orice altă materie din care poţi extrage ceva util pentru viaţa de zi cu zi), ci acumularea constantă de bani. Nu de alta, dar dacă nu are ultima fiţă de telefon riscă să ajungă prostul satului, şi nu i-ar şade bine…

4 Comentarii »

Termopane, termopane…

Recent, am avut o discuţie cu cineva legată de termopane. Discuţie în urma căreia am ajuns la concluzia că, din câte se pare sau după cum consideră unii, a-ţi îmbrăca toată casa în termopane reprezintă unitatea de măsură pentru a fi în rând cu lumea.

„Uite, în blocul de vizavi e o familie de intelectuali, el e inginer, iar ea e profesoară. Toţi de pe scară şi-au pus termopane – inclusiv la balcon, numai ei nu. Păi spune şi tu!”

Am încercat să-i explic că poate oamenii nu vor, că poate nu le plac termopanele, sau pentru că, pur şi simplu, nu consideră că e necesar să-şi decoreze casa cu termopane. N-a fost chip să ajung la o înţelegere. Nu există motiv suficient de solid pentru care să nu-ţi pui termopane la casă, iar faptul că nu ai bani reprezintă, cel mult, o scuză; dar şi aia temporară.

Nici nu mai ştiu când a început moda asta cu geamurile termopan, însă cert este că într-o perioadă răsăreau aproape peste noapte. Străzi cu al căror decor mă obişuisem de ani de zile, s-au modificat brusc, şi mai să nu le recunosc.

Înţeleg că sunt bune izolatoare fonice (deşi mi s-a întâmplat ocazional să mă îndoiesc şi de asta), respectiv termice, însă unele clădiri nu prea au nevoie de aşa ceva.

În ianuarie, când m-am plimbat agale prin Braşov, am rămas uimită să constat că unele clădiri de factură mai veche aveau geamuri termopan. Nu spun că arătau de-a dreptul oribil. Toată frumuseţea lor de clădiri vechi şi cu o oarecare încărcătură istorică a fost înghiţită de ramele de plastic, lăsând loc unei combinaţii cel puţin ciudate de stiluri. 

E necesar să avem toţi termopane? Întreb şi eu…

photo
9 Comentarii »

Cum să nu faci un cozonac

Se cheamă că într-o dimineaţă de vineri, să tot fie aproape o lună de-atunci, m-am trezit că e iarnă de-a binelea. Peste tot alb, peste tot zăpadă cernută, şi când am ridicat ochii mijiţi de somn, ce să vezi, altă zăpadă care cădea; pe trotuare, pe clădirile vecine şi pe copaci. Ca şi când n-ar fi de ajuns, la Irkutsk, în Rusia, era primăvară cu 5 grade şi soare, în condiţiile în care de obicei are parte de temperaturi care mă fac să mă ascund şi mai abitir sub plapumă, adică -19, -25 de grade. C-aşai în Siberia.

Eh, şi cum tot se întorsese iarna, şi cum tot citisem printr-o carte de-a lui Dan Puric despre cum făcea bunica lui cozonaci, ce mi-am zis? Da’ io de ce n-aş face nişte cozonaci? Nu contează că nu mai făcusem în viaţa mea, şi că mai aveam şi o mică aversiune faţă de orice preparat ce implică şi cocă (din cauză că mi se lipeşte de palme, de nu-l mai dau jos decât cu cuţitul).

Zis (în gând) şi făcut. Adică m-am repezit pân’ la magazin să iau cele trebuincioase (şi lipsă la inventar în cămară), şi m-am apucat de treabă….

Degeaba am citit zeci de reţete despre cum se face maiaua, că mie tot un cocoloş mi-a ieşit. Şi de crescut, n-am crescut precum Făt Frumos din basme, nici suită pe calorifer. Maiaua, adică.

Şi cum era de aşteptat, în momentul în care m-am pus să frământ efectiv aluatul, n-am mai putut scăpa de el. Dă-i cu făină, dă-i cu ulei, iar cu făină, iar cu ulei, mă rog, până la urmă l-am dres. Apoi am aşteptat iar vreo oră să crească. Bineînţeles, tot cocoţat pe calorifer, să-i fie cald. Nu s-a rupt cu crescutul, dar măcar n-a rămas mic.

După care am întâmpinat o altă provocare. Anume întinsul foilor. Dar cum să le întind, că erau ca o bucată de elastic. Eu le intindeam pe toată masa, ele revenea înapoi, cât un petec de hârtie. (şi apropo de întins, m-am bucurat că măcar de data asta găsisem făcăleţul, pentru că ultima oară întinsesem o foaie de aluat cu o sticlă de vin…). Dar am trecut cu bine şi prin această probă de foc.

Bine, nu spun că primului cozonac îi dăduse umplutura pe-afară, că pusesem prea mult. A ieşit un cozonac decorat, interior şi exterior, cu cremă de cacao cu nuci.

În fine, ceva-ceva tot a ieşit din toată învălmăşeala aia de făină, ouă, ulei, nuci, cacao, esenţă de rom şi portocale, albuş bătut bine şi drojdie. După cum se poate vedea şi în poza de mai jos…

IMG_5247_coz

Însă per ansamblu, chiar dacă înainte să intre în cuptor nu arătau precum în clipul ăsta (pe care l-am descoperit abia când cozonacii mei se coceau), eu am fost foarte mândră de ei. Plus că, pe lângă a fi comestibili, cei trei mândrii cozonaci ce au speriat bucătăria (că atâţia au ieşit) au fost şi buni, după spusele celor care s-au riscat să-l încerce.

3 Comentarii »

You’re so smart, smartphone!

Iată, se împlinesc imediat 13 ani de când am văzut pentru prima oară un telefon mobil. În viaţa reală, nu în Dosarele X. Îl chema Alcatel One Touch Easy şi îi aparţinea lu’ mama. În toamna aceluiaşi an, am avut ocazia să văd îndeaproape un al doilea telefon mobil, pe care îl chema tot Alcatel OT Easy, dar care aparţinea unei colege de cămin.

O ţin minte şi acum pe colega, cocoţată în vârful patului, pieptănându-şi părul proaspăt spălat, şi butonând în acelaşi timp la telefon. Îmi sclipeau ochii de fiecare dată când mă suna mama pe telefonul colegei, şi nu mai trebuia să cobor la secretariat, să vorbesc de la un telefon cât o cutie de mare, care făcea de toate. Adică de acolo se trimiteau şi faxuri, am aflat mai târziu. Şi mai ţin minte cum aceeaşi colegă m-a atenţionat să nu mai vorbesc la telefon în timp ce acesta se încarcă, pentru că explodează. Sincer, m-a cam speriat în primă fază, dar când am văzut că nu explodează nimic, mi-am văzut în continuare de schimbul de informaţii cu mama.

Recunosc, m-am tot întrebat cum pot oamenii să vorbească la două telefoane care nu sunt legate între ele prin niscai fire. Mi se părea posibil doar în filme, pentru că acolo se face uz de imaginaţie. Insă în ceea ce priveşte aceeaşi viaţă reală, sens avea doar vorbitul de la telefonul cu disc de la Romtelecom (de la Electromureş, de fapt, mi s-a şoptit în cască), din fundul căruia pleca un fir Dumnezeu şi instalatorii săi ştiu unde. Într-un aparat mai mare şi mai complicat, de unde plecau mai departe alte fire, am presupus mai târziu. Nu că aş fi înţeles mare lucru din mecanism, dar faptul că vedeam pe unde pleacă cuvintele mele prin receptor, şi că puteam inclusiv atinge cablul ăla (fără să mă curentez), mă convinseseră sută la sută.

În plus, prin acelaşi telefon cu disc vorbisem cu Maia (care tot timpul vorbea mai tare, să fie sigură că o auzim, fiind aşa distanţă mare între noi). E drept, pentru asta Maia trebuia să meargă la vecini. Care vecini nu puteau suna la noi decât prin centrală si cu taxă inversă. Iar noi îi puteam suna doar prin centrală, pentru că aveau un număr din cale-afară de dubios. 157A, dacă-mi aduc bine aminte. Irelevant că avea prefix de Olt, pentru că nu eu n-am găsit pe disc litera A. Bine, prima oară m-am gândit că poate tre’ să rotesc discul de mai multe ori. N-am sunat în Zimbabwe, ci doar la un număr nealocat. Din fericire.

Dar să nu divagăm…

Read the rest of this entry »

5 Comentarii »