Prietenie

Uneori am impresia că nu am niciun prieten. Că nu există nimeni care să vrea să îmi asculte tânguielile la ore târzii din noapte. Că nu există ființă umană ce mi-ar liniști temerile și care mi-ar înțelege dilemele, toanele, mofturile, problemele sau angoasele. Că nu ar fi nimeni în stare să mă accepte așa cum sunt, care ar putea să mă mustre fără să mă supăr, să mă îmbrățișeze fără exces de compasiune. Cineva care mă face să râd cu lacrimi nu doar atunci când suntem amândoi în toane bune, ci și atunci când simt că se prăvălește cerul pe mine. Cineva care să nu se considere dat deoparte când am nevoie de un moment de sinceritate cu mine însămi. Uneori simt că o astfel de prietenie nu poate fi decât utopică.

Alteori cred că toți oamenii sunt prietenii mei. Prin felul lor de fi, ce rezonează sau îl completează pe al meu. Prin grija pe care o manifestă față de mine. Prin experiența, gândurile și bucățile din ei pe care aleg necondiționat să mi le ofere pe tavă. Prin măștile variate ce le poartă și pe care îmi dau voie să le analizez. Alteori, lumea întreagă e prietena mea cea mai bună.

Am avut, ca orice om (cred!), o prietenă foarte bună în copilărie. Am crescut împreună, am visat împreună, ne-am făcut planuri și ne-am consolat una pe alta când ele refuzau să prindă vreun contur. Dar a plecat fără să-mi spună, iar acum distanța dintre noi e de ordinul sutelor de kilometri, atât fizic, cât și psihic. Cu toate acestea, dacă ne vom reîntâlni într-o zi, ne-am comporta ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Deși mi se părea imposibil până de curând, acum am mai mulți prieteni foarte buni. Chiar dacă avem gusturi diferite, gândim diferit și trăim în structuri diferite, există un sentiment deopotrivă ciudat și firesc, ce ne leagă. Și se cheamă prietenie.

---