Random Ramblings

=Coctail de obsesii si angoase=

O lecţie de geografie contemporană

geo_man_III

Nu pot să uit ce profund marcată am rămas în copilărie, după ce-am citit acea povestioară din manualul de geografie de clasa a III-a, ediţia socialistă. Eh, în această poveste, un băieţel, să-i spunem Ionuţ, se afla într-o zi în pădure, la cules de ciuperci, alături de frăţiorul lui mai mic, să-l numim şi pe el Gigel. Şi după ce au umplut un coşuleţ de ciuperci, s-au mai plimbat şi s-au mai jucat oţâră prin pădure. Şi uite aşa, pe nesimţite, vine seara..

Şi aici intervine problema – Ionuţ îşi dă seama că s-au cam rătăcit. Însă într-o sclipire a minţii, îşi aduce aminte că la lecţia de geografie din ziua aceea (dintr-o coincidenţă bizară era şi el în clasa a III-a), tovarăşa le spusese că muşchiul de pe copaci indică întotdeauna nordul. Şi în lumina acestei noi informaţii, Ionuţ a reuşit să găsească drumul afară din pădure şi înapoi la casa părintească din sat.

Marcat el însuşi de această experienţă, şi-a propus ca de atunci încolo să fie întotdeauna atent la lecţiile de geografie, împărtăşindu-i şi lui Gigel acest gând.

În ceea ce mă priveşte, această poveste mi-a alimentat, pentru o bună bucată de timp, mirarea la vederea muşchilor de pe diverse clădiri, muşchi care camuflau foarte bine pereţii inflitraţi de apă.

Tâlcul acelor vremuri era, totuşi, cât se poate de limpede. Cu noţiuni, fie ele şi elementare, de geografie, scapi din capcana unui labirint forestier (şi nu numai) cât ai zice muşchi.

În zilele noastre, în schimb, Ionuţ probabil s-ar fi ofticat că n-are smartphone cu GPS, şi şi-ar fi propus s-o bată la cap mai abitir pe maică-sa, în speranţa că îi va lua mult râvnitul telefon. Pentru că, nu-i aşa, e mai simplu să te întorci acasă sub sfânta oblăduirea a GPS-ului. De unde şi adevărul că nu se compară recunoaşterea vizuală a împrejurimilor şi un minim simţ de orientare în spaţiu, cu precizia hărţilor de pe mobil…

Prin urmare, Ionuţ al zilelor noastre mai mult ca sigur că-şi va seta ca obiectiv nu asimilarea temeinică a cunoştinţelor de geografie (sau orice altă materie din care poţi extrage ceva util pentru viaţa de zi cu zi), ci acumularea constantă de bani. Nu de alta, dar dacă nu are ultima fiţă de telefon riscă să ajungă prostul satului, şi nu i-ar şade bine…

4 Comentarii »

Bă, tu ştii cine sunt eu?

Nu.

Nu, şi nici nu mă interesează.
Pentru că sunt situaţii în care postul pe care-l ocupi sau numărul de facultăţi absolvite devin cam  irelevante.

Nu mă ajută cu mare lucru să ştiu că eşti funcţionar la primărie, preşedinte de multinaţională sau agricultor, decât cel mult pentru a-mi ajusta terminologia. Altfel, tratez fiecare client cu acelaşi interes şi aceeaşi empatie, fără discriminare.
Nu mă deranjează să-mi povesteşti în treacăt cu ce te ocupi, ce problemă spinoasă ai avut într-o zi oarecare la lucru, sau cum ţi s-a spart ţeava de la baie. Te ascult cu plăcere în timp ce eu meşteresc să-ţi duc la bun sfârşit cererea.
În schimb, mă scoate din sărite când îţi expui titulatura cu scopul explicit de a mă intimida. Sunt convinsă că poţi fi cocoş la tine-n ogradă, dar cât timp ai apelat la mine pentru o problemă care nu intră în aria ta de expertiză, te rog să mă laşi să-mi fac treaba fără presiuni. Nu fac derogări doar pentru că tu mă ameninţi că „o să ai grijă de mine”.
Ba mai mult, cu cât mai pompoasă este funcţia pe care o ocupi, cu atât îţi pui breasla într-o lumină mai proastă, prin lipsa de profesionalism de care dai dovadă. Iar ocazional, nu faci altceva decât să demonstrezi că n-ai ce căuta acolo.

Iar pe post de concluzie, dă-mi voie să-ţi spun că pe masa de operaţie, nimeni nu întreabă ce rol ai tu într-o firmă, fiindcă sunt toţi ocupaţi să-ţi salveze viaţa. Teoretic, cel puţin…

2 Comentarii »

Un minut şi doar atât…

Probabil nu-s cea mai în măsură să vorbesc despre asta, dat fiind că vorbesc la telefon până mă lasă bateria sau îmi întrerupe reţeaua apelul după două ore, dar o voi face oricum.

Încerc să mă abţin de la a începe cu întrebarea „cum se descurcau părinţii şi bunicii noştri fără telefon mobil şi messenger?”, dar nu ştiu în ce măsură o să şi reuşesc.

Ideea este că deşi nu m-am născut cu telefonul mobil spânzurat de gât, uneori aşa îmi pare. Mai ales atunci când uit să mai şi închei o convorbire. E drept că nu se întâmplă constant (în sensul de „nu zilnic”), dar şi când se întâmplă să văd „apel deconectat” şi văd că a durat 2h4m, şi resun, şi istoria se repetă, nu pot să nu mă întreb „cum naiba a trecut atâta timp şi ce-am avut atâtea de povestit?”. Da, ştiu, time flies when you’re having fun, dar totuşi, nu-i cam mult? La fel şi când mă adâncesc într-o discuţie filozofică pe messenger, şi constat într-un final cu stupoare că nu mai e 12 noaptea, ci 3 dimineaţa….

A nu se înţelege de aici că sunt împotriva mijloacelor moderne de comunicare, Doamne fereşte! Se ştie că mai mult de 48 de ore nu rezist fără net, iar asta cu foarte mare greutate. Iar fără telefon mobil nu am încercat, că sigur aş eşua din start.

Doar că ce mi-ar plăcea mie în mod deosebit (cred!), ar fi o mică temperare. De exemplu…

Nu mai stau 3 ore călare pe mobil, povestindu-i Vasilicăi ce-am făcut azi la lucru, ci o chem la o cafea. Sau în loc de comentat pe messenger cu Gheorghiţă de la Rădăuţi ultimele 5 filme văzute, le scriu pe toate frumos într-o scrisoare. Iar data viitoare, îi trimit un mesaj Mărioarei să ieşim la o plimbare cu rolele, în loc să ne „sms” până ne dor degetele.

Probabil şi un banal mail cu „ceau, ce faci? când ne vedem, că mi-e dor de tine!”, (mi-)ar pica mai bine decât o discuţie de juma’ de oră la telefon în care ne punem reciproc la curent cu noutăţile.

PS: asta cred că derivă cumva şi din uimirea mea când lumea cere mii şi mii de minute, de parcă n-ar avea altceva de făcut. Ce naiba, toţi facem bijniţ, de vorbim atâta la telefon?

Lasă un comentariu »

Percepţia realităţii

Cred că aveam vreo 7 ani sau 8, când tata m-a luat cu el şi cu un bun prieten de-al său, să vizităm o casă dintr-un sat aflat la câţiva kilometri de Timişoara. Era după-amiază, soarele îmi intra în ochi, iar eu stăteam cât de cuminte puteam pe bancheta din spate. Mă zgâiam întruna pe geam, iar când am ajuns la podul din Calea Şagului, am văzut o garnitură de tren în mişcare. Nu era prima oară când vedeam un tren, aveam şi cel puţin o călătorie cu trenul la activ, dar în momentul ăla, prin geamul uşor prăfuit al maşinii, am avut impresia că mă uit la un film, iar trenul acela nu e adevărat.

Senzaţia asta de fantastic, de ireal, o mai am şi astăzi. Evident, nu atât încât să-mi distorsioneze realitatea, ci cât să mă facă să-mi pun întrebări legate de starea lor de fapt. Şi din ce-am observat, sunt două mari categorii cărora le „reneg” existenţa.  De o parte sunt descoperirile tehnologice făcute de-a lungul timpului (începând de la rachete spaţiale până la microchipuri care pot face o grămadă de lucruri), iar de cealaltă parte sunt evenimentele dramatice.

Iar dacă în primul caz e mai mult vorba de fascinaţia generată de ansamblul structural şi funcţional pe care nu îl înţeleg însă mi-ar plăcea, în cel de-al doilea e un fel de negare a faptului că viaţa nu e întotdeauna aşa de simplă şi de plăcută pe cât îmi place mie să cred.

Marea mea problemă este, evident, cu a doua categorie. Aud fel şi fel de poveşti, cu drame de familie, experienţe care copleşesc şi lasă sechele, situaţii limită şi fără o aparentă cale de scăpare. Indiferent că vin de la clienţii cu care vorbesc zilnic, simplii cunoscuţi, dar mai ales prieteni apropiaţi.

Nu o dată am pus sub semnul întrebării cele auzite, însă nu neapărat pentru că păreau prea desprinse din filme, ci datorită brumei de încredere pe care o mai am în oamenii şi care refuză să creadă că sunt unii care pot avea asemenea influenţă negativă asupra celorlalţi, prin vorbe sau fapte.

Mi se pare nedrept ca cineva să sufere doar pentru că altcineva a uitat de câteva dintre valorile de bază ale vieţii. Indiferent că şi-a bătut joc de el, că l-a deposedat nu doar de bunuri materiale, ci şi de demnitate, sau oricare altă situaţie în care cineva suportă nişte consecinţe de care nu se face vinovat.

A nu se înţelege de aici că am o conduită morală extraordinară sau că sunt de o bunătate ieşită din comun. Doar că unele lucruri mi se par prea urâte pentru a fi reale.

photo
4 Comentarii »

Repetiţia este mama învăţăturii

Plecând de la ideea că dacă de trei ori o dai în bară, a patra oară va trebui să te opreşti pentru că ai prea multe cucuie în frunte, astăzi vom discuta despre cum învăţăm să facem distincţie între două lucruri asemănătoare ca formă, însă diferite ca fond.

Când eram mici, părinţii ne-au învăţat să fim politicoşi cu toată lumea. Să fim amabili, să răspundem frumos, iar dacă refuzăm, să o facem cu tact. E ceea ce mai târziu descoperim că înseamnă politeţe sau bun simţ.

Când devenim adulţi, se întâmplă ca uneori să ni se pună un văl peste ochi, şi să nu observăm că cel de lângă noi este drăguţ doar pentru că aşa l-au crescut ai lui, ci numai din motive care ne gâdilă orgoliul. Dacă ne dăm seama de confuzie, foarte bine, înseamnă că avem şanse ca data viitoare să nu mai etichetăm pe dos omul, ci să-l vedem aşa cum e el de fapt – de treabă, sociabil, amabil. Pentru că sunt o grămadă de alte semne care-ţi şoptesc în cască faptul că e mai mult de atât. Cine are urechi, să audă, cine are ochi, să vadă!

Prin urmare, dragii mei, pentru voi ceilalţi care vă încăpăţânaţi să ţineţi cu dinţii de vălul ăla, repetaţi cu glas tare următoarele:

       Dacă cineva e amabil cu mine, nu înseamnă că e şi atras de mine.
       Dacă cineva e amabil cu mine, nu înseamnă că e şi atras de mine.
       Dacă cineva e amabil cu mine, nu înseamnă că e şi atras de mine.

În caz că vă întrebaţi ce mi-a venit, ei bine, mult prea adesea am observat în ultima perioadă confuzii ca cele de mai sus. Confuzii care nu fac altceva decât să strice o prietenie şi să arunce doi oameni în situaţii dintre cele mai inconfortabile.

9 Comentarii »

Autocritica

Am zile în care, brusc, mă cuprinde o stare de neliniştite. Nu cu palpitaţii sau bătăi rapide ale inimii, ci pur şi simplu un sentiment că ceva nu e în regulă, că undeva am greşit fără să-mi dau seama. Nu neapărat o greşeală ireparabilă, dar una care să mă indispună pentru restul zilei. Şi reiau cursul de dimineaţa devreme, în speranţa că voi descoperi măcar un detaliu care să dea de gol greşeala. Într-un final depăşesc moment, dar rareori identific "scăparea".

Alteori n-am nevoie de starea de nelinişte să-mi dau seama că am greşit. O ştiu, pur şi simplu. Am greşit, de cele mai multe ori faţă de cineva, şi revăd gestul sau cuvântul nepotrivit (sau dimpotrivă, lipsa cuvintelor potrivite).  Şi acolo se opresc toate, în mintea mea.

Nu cred că îmi fac des procese de conştiinţă. Nu conştient, cel puţin. Iar prin des înţeleg de fiecare dată când greşesc. Mai degrabă, la finalul zilei, fac o sinteză a celor întâmplate. Nu-mi promit că n-o să le mai repet, că a doua zi sigur mi-aş încălca promisiunea. Şi asta mă întristează.

Ajung la concluzia că unul din cele mai mari defecte ale mele este faptul că nu ştiu să apreciez. Sau nu am învăţat încă asta. Sau dacă ştiu, nu ştiu cum să o arăt. Sau, mai rău, pur şi simplu nu îmi arăt aprecierea.

Am observat că am tendinţa de a lua unele lucruri "de bune". Nu ştiu dacă e cea mai adecvată descriere, dar nu găsesc o traducere pentru expresia "taken for granted" la care mă gândeam iniţial.

Consider oarecum de la sine înţeles să primesc afecţiune şi atenţie din partea familiei. Mă întreb însă dacă eu le-am arătat de-a lungul timpului nu doar aprecierea, ci şi dragostea pe care le-o port. Dragoste de care, oricât de greu mi-ar fi să recunosc, m-am îndoit în anumite momente. 

Apoi sunt prietenii, atâţi cât sunt. Nu foarte mulţi, fie din cauză că sunt pretenţioasă, fie din cauză că nu sunt prietenoasă. Nici pe ei nu cred că îi apreciez cum ar trebui, ba dimpotrivă. Le fac zile fripte, mă supăr repede, plâng, descos fiecare cuvânt sau gest de-al lor, căutând parcă ceva care să justifice lipsa de apreciere.

Nici timpul nu-l apreciez cum ar trebui. Îl las să-mi scape printre degete, iar uneori mă folosesc de el în cel mai meschin mod. Şi la final, tot pe el dau vina. Ciudat, totuşi, că n-am început cu timpul, dat fiind că el mi-ar permite cel mai bine să-mi arăt recunoştinţa faţă de ceilalţi. În lipsa lui, ar fi oarecum imposibil.

Nu prea fac altora promisiuni, de teamă că nu mă ţin de cuvânt. Dar îmi fac mie promisiuni, deşi plâng mai amar atunci când mă dezamăgesc pe mine. Azi mi-am făcut iar o promisiune. Doar că de data asta vor constata alţii dacă am ţinut-o sau nu.

Tags: Powered by Qumana

2 Comentarii »

Ayo, m-am săturat să folosesc tehnologie

Glumeam. Iar traducerea asta mot-a-mot aproximativă sună ca dracu’.

Oricum, eu nu manifest asemenea tendinţe, ba dimpotrivă. Bunică-mea în schimb (şi încă mulţi alţii – presupun eu)…

Săptămâna trecută, fiind în vizită la bună-mea, m-a rugat să sun la serviciul clienţi Eon, întrucât avea ceva nelămuriri cu factura. După ce am aruncat un ochi pe factură şi i-am explicat ce şi cum, mi-a spus că încercase ea iniţial să sune, dar nu voise să vorbească cu un robot. Am ridicat din sprânceană, zâmbind pe sub mustăţi.

– Păi, am sunat şi a răspuns robotul. Mi-a spus că pentru informaţii despre factură să apăs pe 1.
– Şi ai apăsat?
– Nu. Unde să apăs?
– Pe tastatură, mamă. Nu-i ca şi când ai mai avea încă telefon cu disc.

O înţeleg pe bună-mea de ce e aşa reticentă. Are aproape 80 de ani, şi nu mai are nici nervi şi nici chef să înveţe tehnologii noi. Nici cardul pe care îşi primeşte pensia nu ştie să-l folosească, şi nici nu e curioasă măcar.

Ieri, altă vizită, alt apel către serviciul clienţi. RDS de data asta, datorită unui bârâit din telefon. Iniţial, mi-a spus bună-mea că au sunat vecinii de la 4 (tot pensionari, dar mai tineri cu vreo 20 de ani, dacă nu mă înşel), dar li s-a spus ceva de fax sau mail. M-a întrebat ce-i ăla fax. După care i-am spus că nici vecinii n-au trecut de robot. S-au împotmolit la acordul pentru înregistrarea apelului în vederea îmbunătăţirii serviciului.

Nu condam oamenii în vârstă că nu au răbdare sau se încurcă în iţele unui IVR. Ba chiar îi admir pe cei care se descurcă, uneori fără probleme, şi încă mai bine ca un tânăr.

La polul opus, sunt oamenii care şi-au petrecut cea mai mare parte din viaţă înconjuraţi de tehnologie, care au pretenţii că ştiu, carora le pică părul din nas dacă nu au smartphone, dar care sunt aşa de grăbiţi şi de ignoranţi încât adesea are loc următorul dialog (motiv pentru care un timp de rezolvare de maxim 3 minute, se transformă în 30):

– Dezactivarea serviciului X se poate face direct din meniul interactiv.
– Cum?
– Apelaţi gratuit 1234, tastaţi A pentru detalii legate de serviciu, apoi B pentru dezactivare. Sunteţi ghidat de un robot.
– Şi ce tre’ să fac?
– …

Temă de casă: continuaţi discuţia.

Lasă un comentariu »