– Ce ai?
– Nimic.
Teoretic, odată ajunsă în acest punct, discuţia se cheamă că şi-a atins scopul şi, prin urmare, fie se încheie, fie se înscrie pe o altă traiectorie. Teoretic!
Practic, nimicul ăsta nu înseamnă în niciun caz nimic. Este orice altceva, dar nu nimic. Prin urmare, între nimicul de mai sus şi nimicul din dicţionar nu se poate pune semnul egalităţii.
Cel mai elocvent exemplu este atunci când nimicul este răspunsul dat de o fată prietenului ei. Pentru că deşi prietenul, bărbat fiind, ia nimicul întocmai ca în dicţionar şi acţionează ca atare., nefăcând nimic, în mintea fetei, nimicul este doar un alt sinonim pentru „mă doare capul”/ „mă simt rău”/ „sunt supărată sau tristă”/ „mă neglijezi”/ „eşti un porc” etc, iar reacţia lui ar trebui să fie complet alta.
În cazul meu, deşi sunt fată, nimicul are de obicei exact înţelesul din dicţionar. Dar (că altfel nu mă simt bine) există şi situaţii în care nimicul nu e de fapt nimic, iar aici nu mă refer la discuţiile cu prietenul, ci la celelalte.
Astfel, de cele mai multe ori se traduce prin „eu gândesc aşa de intens în momentul ăsta, încât mi-e greu să fac şi altceva” sau (cel mai adesea) „port o discuţie filozofică cu egou-ul meu, nu are rost să îţi baţi capul cu mine”.
Alteori, om fiind, nimicul înseamnă că sunt supărată pe mine şi ar fi cazul să iei sapa în mână pentru a descoperi de ce, pentru că eu nu îţi spun. Greu n-ar trebui să îţi fie, pentru că mutra mea încruntată susţine 110% această teorie.
Mai sunt şi situaţii când prin nimic vreau să spun că mi s-au înecat corăbiile aşa de departe de mal, încât nu sunt în stare să articulez alte cuvinte. La concluzia asta ajungi şi datorită privirii mele gen puppy eyes care însoţeşte nimicul.
La rândul meu, când primesc un astfel de răspuns, îmi fac o mie de scenarii încărcate cu dramatism, dar nici măcar unul simplu, sec şi gol, adică fără nimic în el. Iar asta e reacţia mea indiferent dacă e vorba de un băiat (either friend or boufriend) sau de o fată. Dacă însă mai fac un pas în clarificarea nimicului, asta depinde doar de relaţia mea cu interlocutorul.
De exemplu, cu soră-mea e destul de simplu. Nimicul ei se află de obicei într-o strânsă relaţie cu o acţiune de-a mea din trecutul foarte apropiat. Deduc premisele nimicului, trag concluziile şi demarez procedurile de anihilare a acestuia.
Cu fiică-mea în schimb, nimicul e mai delicat, dat fiind că e încă adolescentă, cu un comportament pe măsură, la care se adaugă tragediile specifice vârstei. Nu de puţine ori şi cu amărăciune în taste, recunosc faptul că nu sunt cea mai bună mamă, în special atunci când ea se încăpăţânează să strângă nimicul în braţe.
Acestea fiind spuse, mi-aş dori tare mult ca cel puţin în anumite momente să gândesc asemeni unui bărbat. Dar oricât m-aş strădui, mă împotmolesc undeva pe la jumătatea drumului. Însă până voi ajunge acolo voi continua să cred că nimic ≠nimic.
Ajutor?
Random Ramblings 