Random Ramblings

=Coctail de obsesii si angoase=

Nu ştiu dacă universul complotează…

De fapt, sigur nu complotează, doar mi se pare mie.

Voiam de fapt să scriu despre ce mică e lumea, şi ce fain e să descoperi că la biroul de lângă stă colega ta de facultate, cu un an mai mică. Evident, ne-am cunoscut doar anul ăsta, deşi am terminat amândouă facultatea de câţiva ani (Doamne, brusc m-am simţit bătrână!). Nu e primul caz din istoria personală, acum 6 ani, la primul job serios, mi-am cunoscut în training un alt coleg (de an, de această dată), deşi, vorba aia, frecventam de mai bine de doi ani aceleaşi cursuri. Teoretic, bineînţeles, practic sunt sigură că ne mai  văzuserăm prin barul facultăţii.

Dar să revenim la lucruri mai importante.

Cum ar fi că sâmbătă, în preamăreaţă zi de naştere a iubitului (nu ştiu dacă premeditat îl cheamă şi Andrei), m-am trezit cu noaptea-n cap şi cu chef de bucătărit. Pe lângă faptul că tiramisul l-am înnobilat (e un fel mai delicat de a pune problema) cu un plic întreg de zahăr vanilat bourbon, că numai gust de tiramisu n-a mai avut, am dat-o în bară (nu ştiu dacă ar trebui să fac publice chestiile astea, dar mi le asum) şi cu cozonacii.

Trecem cu vederea peste aluatul superdospit, care s-a lăţit vreo 3 centrimetri în jurul vălăului în care dormea. Şi peste faptul că am înecat acelaşi aluat în prea mult ulei, de l-am făcut din cale-afară de elastic (poate prea elastic). Dar nu pot trece peste faptul că am uitat să pun esenţe şi o idee mai mult zahăr (sau, vorba lu’ mama, am pus, dar puţin). Rezultatul a fost un cozonac evident nu sărat, dar nici dulce. A fost aşa, cam ca azma pe care-am făcut-o eu în copilărie, şi în care, de asemenea, am omis să pun sare. În parte şi din neştiinţă, dar asta e, nimeni nu se naşte învăţat, şi cu atât mai mult eu.

Dar stai! Epopeea culinară nu s-a încheiat! Întrucât nu poţi supravieţui o zi întreagă doar cu tiramisu şi cozonac insipid, mi-am pus înapoi şorţul de mare bucătăreasă şi am mai tras un loz. Mă rog, o bucată de carne din congelator, care părea extrem de fragedă. Poate prea fragedă, dar mie nu mi-a picat fisa pe loc. Şi după ce-am căptuşit-o cu usturoi şi alte condimente, într-un mare fel, am culcat-o pe un pat de varză, într-un vas roman, şi dusă a fost (la cuptor, adică). Ei bine, după o oră, minunea minunilor, friptura mea de viţel (pentru că da, trăiam cu impresia că acolo era carne de viţel),  ce să vezi, se transformase în ficat de porc! Da, exact faţa aia am făcut-o şi eu când am ridicat capacul…

Şi gata cu aventurile în bucătărie, m-am făcut destul de râs.

Să povestesc puţin şi despre cum am făcut încălzirea de dimineaţă. Voiam prima oară să spun mişcare, dar eu fac mişcare zilnic, mai bine de o oră de mers pe jos, pentru că – da, ai ghicit! – merg pe jos la lucru.

Aşadar, în această dimineaţă, am avut treabă pe Tache Ionescu, la Evidenţa Populaţiei. Mers, rezolvat, plecat. Plecat cu gândul că iau expresul 2 de la Bastion. Şi cum mergeam agale, cu căştile în urechi, ce văd la 100 de metri în faţă? Exact, este expresul, traversând intersecţia în viteză! Aşa că m-am lansat într-un sprint de 100 de metri pietoni, de m-am mirat singură de unde atâta energie pe capul meu. Atâta doar că am ajuns în staţie exact când acelaşi expres pleca din staţie. Şi dus a fost, şi cred că nici şoferul n-a aruncat un ochi în oglinda laterală să mă vadă cu limba scoasă de-un cot.

Înjur gentil în gând, şi îmi pun toate speranţele în autobuzul 40. Îmi şi închipuiam cum ar fi să-mi treacă şi ăsta prin faţa ochilor. Ei bine… ei bine… cine a trecut în viteză pe lângă mine?

5 Comentarii »

Nostalgie aniversara (fara diacritice)

De-a lungul timpului, mi-am facut un obicei cat se poate de prost (cel putin la prima vedere). De doua ori pe an trag o linie si analizez rezultatul. De doua ori pe an, rezultatul e negativ. E predestinat sa fie negativ, matematic vorbind, tinand cont ca toate valorile adunarii sunt negative. Pentru ca asta fac eu la sfarsit de an si de ziua mea; adun esecurile, adun sansele ratate, adun defectele (care-mi par, ironic, tot mai multe de la an la an, desi se spune ca pe masura ce imbatranesti devii mai intelept).

Desigur, nici de data asta nu am facut exceptie. Am stat eu si mi-am plans de mila, mi-am facut si mea culpa, mi-am innoit promisiunile fata de mine insami, mi-am dat cateva palme virtuale, si asa mai departe. Si pe cand imi ardeau inca obrajii (metaforic vorbind, bineinteles) de la sumedenia de palme incasate, mi-a venit mie ideea genial (si la mintea cocosului) sa-mi deschid frumosii ochi verzi (si umflati de plans) si sa ma uit in jur.

Pasamite, cand ai vederea limpezita de lacrimi, vezi altfel lumea. Asa am vazut eu ca nu tot universul comploteaza impotriva mea, dimpotriva. Mi-a facut si cateva surprize placute. Cele mai multe surprize s-au stins in cateva ore; altele dupa cateva zile. Dar mai sunt cateva care mai persista si acum. Amintirea celor trecute ma face sa zambesc in sinea mea. Cele ce dainuie si azi, ma fac sa arborez si cate o zi intreaga zambete. Iar astea reprezinta toate un mare plus, pe care sper ca il voi lua in calcul urmatoarea data.

4 Comentarii »

Cum se dizolvă o prietenie?

Pe Emi am cunoscut-o într-o vacanţă de vară, acum mulţi-mulţi ani. Mai avea un an până la examenul de capacitate, iar eu, proaspăt trecută prin el, i-am zis că n-are de ce să se teamă. Ne făcuserăm un obicei să ne suim pe biciclete, şi să străbatem uliţele satului cântând. Când a venit vremea să mă întorc acasă, am făcut schimb de adrese. Ne-am scris constant vreo 2 ani de zile, schimbând impresii de liceu şi împărtăşindu-ne mici secrete. După care totul s-a oprit brusc. Nu mai ştiu când am încetat să verific cutia poştală.

De Cris m-am apropiat datorită vremurilor tulburi pe care le traversam amândouă. Ne încurajam una pe alta. Pentru o lungă perioadă de timp, puneam fiecare problemă pe tapet, şi încercam să găsim cea mai bună soluţie. Când drumurile noastre s-au despărţit, ne-am promis că vom ţine legătura, şi că ne vom vedea cât de curând. Nu ne-am mai văzut de atunci. Pentru mult timp, n-am mai ştiut nimic de ea. Recent, ne-am „reconectat” virtual, dar afară de politeţuri, n-am schimbat nimic.

Şi aş putea continua încă trei pagini cu prieteni de care nu credeam atunci că mă voi despărţi vreodată. Vorba bine, despărţit. Şi nu, aici nu e vorba de acei prieteni pe care nu-i vezi cu anii, dar despre care ştii că sunt tot acolo, iar dacă ar fi să daţi unul peste altul la supermarket, aţi merge apoi direct la o cafea, pentru că aveţi atâtea să vă spuneţi.

E vorba de acei oameni pe lângă care azi treci pe stradă, îi saluţi şi mergi mai departe. Deşi la momentul acela nu ţi-ar fi trecut prin cap să ai putea avea parte de un aşa deznodământ.

Nici nu trebuie să ai de la început impresia că vă cunoaşteţi de-o viaţă. Vă înţelegeţi aşa de bine, încât ţi-e greu să crezi că la un moment dat acel cineva (indiferent că e fată sau băiat) nu va mai face parte din viaţa ta. De fapt, nici nu iei în calcul o astfel de variantă. Simţi că aşa va fi întotdeauna, chiar dacă nu vă faceţi planuri până la adânci bătrâneţi.

Cu toate astea, întâlnirile se răresc la un moment dat. Iar discuţiile devin banale, plate. Ca şi când n-ai vorbit cu un prieten foarte bun, ci cu un oarecare. Apoi pauză. Şi doar ştim că omul nu se schimbă peste noapte. Că dacă s-ar fi întâmplat brusc, ţi-ai fi pus imediat întrebări. Dar aşa, relaţia s-a degradat constant, lent. Până s-a dizolvat complet.

Iar tu nici nu ţi-ai dat seama, şi te-ai trezit dintr-o dată singur.

5 Comentarii »

50

În clasa a IV-a, fiind în vacanţă la ţară, m-a luat Maia cu ea la piaţă, într-o duminică. De fapt, ca în oricare altă duminică. Însă în acea duminică, neastâmpărată fiind şi deranjându-mi constant vecinii de tarabă, m-am căţărat pe un ditamai cântarul de cântărit lăzile cu legume. Şi nenea care avea grijă de el a fost suficient de amabil încât să îl regleze, şi să-mi spună mai apoi „ia uite, cântăreşti şi tu cam cât un sac de cartofi. Ai 50 de kilograme!”.

Am un metabolism de aşa natură încât rareori am fluctuaţii în greutate, iar asta de obicei în preajma sărbătorilor (de iarnă mai ales), sau atunci când sunt extrem de leneşă (cum a fost acum vreo 2 luni). Opusul are loc în perioadele în care sunt peste măsură de stresată. Nu mă deranjează în mod deosebit, pentru că mă simt destul de bine în pielea mea (deşi recunosc, mi-ar plăcea dacă aş face ceva mai multă mişcare).

Cumva, mi s-a creat un fix cu aceste 50 de kilograme, astfel încât am ajuns să cred că asta e greutatea mea ideală (o fi şi înălţimea de vină, că în ciuda eforturilor mele, mai departe de 1.61 n-am reuşit să mă înalţ). Prin urmare, când acul cântarului sare mai mult de 51 intru în panică. Nu, nu-i panică din-aia de „uai, cât m-am îngrăşat!”, ci una mai molcuţă, care-mi atrage atenţia că am depăşit limitele normale de inactivitate.

Ce nu pot să-mi explic prea bine însă este apetitul în scădere. De unde probabil şi grija oarecum exagerată a bună-mii de a mă îndopa ori de câte ori are ocazia, plecând de la premisa că sunt prea slabă. Când eram mică, mâncam destul de mult şi cu şi mai multă poftă. De câţiva ani însă, n-am mai rămas nici măcar cu pofta. Mă satur foarte repede, iar asta mă sperie uneori.

Mi-e teamă că de vină e fixul ăla care se numeşte 50…

ps: ieri m-am suit pe cântar, şi mi-a arătat 49.7 kilograme; din motive obscure m-am bucurat peste măsură.

2 Comentarii »

Jurnal de mini-vacanţă

În week-end-ul ce-a trecut, Cascadora, în neastâmpărul ei, a vrut să le facă o surpriză mamei şi bunicii. Aşa că s-a trezit sâmbătă cu noaptea-n cap (literalmente, având în vedere că era 3 am), şi-a reverificat rucsacul, iar la 5 dimineaţa se afla, cu ochii cârpiţi de (ne)somn, în acceleratul de Bucureşti, cu direcţia Statele Unite ale Olteniei.

Drumul până la Caracal a fi fost lin pe de-a întregul dacă n-ar fi fost întrerupt brutal după Severin, când au năvălit oltenii în tren.

Ajunsă în Caracal, Cascadora a coborât sprintenă din tren, şi cu bocceaua în spate, a ieşit din gară cu gândul să ajungă în timp util la microbuzul care-o va duce direct în satul vacanţelor din copilărie. Microbuz care o aştepta cuminte, de obicei, pe strada din spatele gării.

N-a găsit niciun pui de microbuz, ci doar o relicvă vopsită în alb, care făcea reclamă unor curse către capitală. Nici tanti de la magazinul de lângă n-a ajutat-o prea mult, aceasta dând din umeri la aproape fiecare întrebare de-a ei.

Prin urmare, soluţia găsită pe moment a fost să întrebe la autogară. Însă acolo unde ştia că se odihnesc autobuzele de obicei, era acum o mică reprezentanţă Fan Curier. Iar doamna de la biroul acela a informat-o scurt că autogara se desfiinţase.

Cascadora se afla în dificultate. Read the rest of this entry »

Lasă un comentariu »

Cunoaște-te pe tine însuți

Dezbracă-te de hainele de firmă, de brandurile preferate sau de noname-uri. Renunță la accesoriile sofisticate sau simple, la lenjeria intimă în care te simți atât de atrăgător și sigur pe tine. Lasă deoparte și pantofii din piele fină. Rămâi așa cum te-a lăsat natura.

Dezbracă-te de parfumul scump cu care îți înveșmântezi corpul. Dă-ți jos masca atent construită cu loțiuni, fond de ten, rimel și fard. Șterge toate urmele trecerii lor pe pielea ta.

Dezbracă-te de atitudinea șarmantă pe care o iei asupra-ți de fiecare dată când pleci de acasă. Fă să dispară zâmbetul acela binevoitor și fals, dar deschizător de uși și inimi. Eliberează-te din strânsoarea și rigorile societății care te fac amabil, când nu vrei să fii, serios și atent, când ești distrat, sigur, când pământul îți fuge de sub picioare.

Dezbracă-te de omul pe care îl cunoaște toată lumea, dar care nu coincide cu realitatea. Redă libertatea acelor obiceiuri pe care le-ai îmbrățișat cu inima strânsă. Renunță la expresiile artificial create ce îți îmbogățesc vocabularul. Șterge din memorie gesturile pe care le faci cu diverse ocazii împotriva voinței tale.

Iar acum răspunde-ți sincer la întrebarea „cine sunt eu?”.

14 Comentarii »

Sărută-mă şi taci!

Îmi place tensiunea ce creşte în intensitate cu fiecare centimetru pe care gura ta îl străbate înspre a mea. Îmi place când buzele noastre sunt aşa de aproape că îţi pot simţi răsuflarea caldă. Îmi place când ele se ating pentru prima oară şi simt acel fior plăcut ce-mi traversează întreg corpul. Îmi place când mă muşti uşor de buza inferioară, după care o masezi încet cu limba. Îmi place să te tachinez, smulgându-mă din sărutul tău, doar ca să revin şi mai dornică să îţi gust dulceaţa buzelor. Îmi place când îţi lipeşti buzele de ale mele într-un sărut apăsat şi aparent rece, dar totuşi foarte tandru. Îmi place când limbile noastre se prind într-un joc nebun, alergând una după cealaltă şi ajungând amândouă să se predea una alteia într-o dulce împăcare. Îmi place când îmi săruţi obrajii, nasul şi fruntea, în timp ce îni mângâi părul. Îmi place când îmi iei faţa între palme şi te pierzi în ochii mei, lăsându-mă să anticipez acea plăcută tensiune dinaintea punctului culminant. Îmi place când mă săruţi până îmi iei răsuflarea. Îmi place…

5 Comentarii »