Acasă » Diverse » Cum să nu faci un cozonac

Cum să nu faci un cozonac

Se cheamă că într-o dimineaţă de vineri, să tot fie aproape o lună de-atunci, m-am trezit că e iarnă de-a binelea. Peste tot alb, peste tot zăpadă cernută, şi când am ridicat ochii mijiţi de somn, ce să vezi, altă zăpadă care cădea; pe trotuare, pe clădirile vecine şi pe copaci. Ca şi când n-ar fi de ajuns, la Irkutsk, în Rusia, era primăvară cu 5 grade şi soare, în condiţiile în care de obicei are parte de temperaturi care mă fac să mă ascund şi mai abitir sub plapumă, adică -19, -25 de grade. C-aşai în Siberia.

Eh, şi cum tot se întorsese iarna, şi cum tot citisem printr-o carte de-a lui Dan Puric despre cum făcea bunica lui cozonaci, ce mi-am zis? Da’ io de ce n-aş face nişte cozonaci? Nu contează că nu mai făcusem în viaţa mea, şi că mai aveam şi o mică aversiune faţă de orice preparat ce implică şi cocă (din cauză că mi se lipeşte de palme, de nu-l mai dau jos decât cu cuţitul).

Zis (în gând) şi făcut. Adică m-am repezit pân’ la magazin să iau cele trebuincioase (şi lipsă la inventar în cămară), şi m-am apucat de treabă….

Degeaba am citit zeci de reţete despre cum se face maiaua, că mie tot un cocoloş mi-a ieşit. Şi de crescut, n-am crescut precum Făt Frumos din basme, nici suită pe calorifer. Maiaua, adică.

Şi cum era de aşteptat, în momentul în care m-am pus să frământ efectiv aluatul, n-am mai putut scăpa de el. Dă-i cu făină, dă-i cu ulei, iar cu făină, iar cu ulei, mă rog, până la urmă l-am dres. Apoi am aşteptat iar vreo oră să crească. Bineînţeles, tot cocoţat pe calorifer, să-i fie cald. Nu s-a rupt cu crescutul, dar măcar n-a rămas mic.

După care am întâmpinat o altă provocare. Anume întinsul foilor. Dar cum să le întind, că erau ca o bucată de elastic. Eu le intindeam pe toată masa, ele revenea înapoi, cât un petec de hârtie. (şi apropo de întins, m-am bucurat că măcar de data asta găsisem făcăleţul, pentru că ultima oară întinsesem o foaie de aluat cu o sticlă de vin…). Dar am trecut cu bine şi prin această probă de foc.

Bine, nu spun că primului cozonac îi dăduse umplutura pe-afară, că pusesem prea mult. A ieşit un cozonac decorat, interior şi exterior, cu cremă de cacao cu nuci.

În fine, ceva-ceva tot a ieşit din toată învălmăşeala aia de făină, ouă, ulei, nuci, cacao, esenţă de rom şi portocale, albuş bătut bine şi drojdie. După cum se poate vedea şi în poza de mai jos…

IMG_5247_coz

Însă per ansamblu, chiar dacă înainte să intre în cuptor nu arătau precum în clipul ăsta (pe care l-am descoperit abia când cozonacii mei se coceau), eu am fost foarte mândră de ei. Plus că, pe lângă a fi comestibili, cei trei mândrii cozonaci ce au speriat bucătăria (că atâţia au ieşit) au fost şi buni, după spusele celor care s-au riscat să-l încerce.

3 gânduri despre „Cum să nu faci un cozonac

  1. Cu toate riscurile din lume, pot să spun că te iubesc! Cozonacul cu cacao e preferatul meu iar poza arată exact cum erau cozonacii făcuţi de bunică-mea, cu foarte mult timp în urmă. Am scris despre acei cozonaci mai demult, pe blogul Anei, dar e privat acum. Nici nu-ţi dai seama cît mi-e de dor de un asemenea cozonac! Dincolo de ingrediente, întotdeauna punea în ei dragoste şi de aceea ieşeau de fiecare dată perfect.

    Mi-ai adus aminte de nişte vremuri pentru care aş da orice să le pot retrăi. Ce păcat că timpul niciodată nu se întoarce…

  2. nu ca n-o aveai dar acum o ai in cantitate si mai mare! de aprecierea mea vorbesc!
    n-am avut niciodata curaj sa incerc sa fac cozonaci… poate candva :D

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s