Acasă » Fiction » Tu urmezi (VII)

Tu urmezi (VII)

[din episodul anterior]

A trecut mai bine de o săptămână de când Diana fusese transferată în incinta spitalului dezafectat, şi nici o zi nu trecuse fără să se întrebe dacă soră-sa începuse să o caute. De fapt, temerea ei cea mai mare nu era neapărat că Andreea nu întreprinse nimic, ci că şansele ei de reuşită sunt foarte reduse. Nici ea, nici Iulia, nu ştiau exact unde se află, având în vedere că amândouă ajunseseră aici adormite de cloroform.

Clădirea continua să fie populată în mare parte de drogaţi şi oameni ai străzii. Nu văzuse prea multe prostituate, şi cu atât mai mult alte fete de vârsta ei. Remarcase totuşi vreo cinci copile, însă nu izbuti să intre în vorbă cu ele. Două erau în continuare prea speriate de ce li se întâmplă, iar Diana considera că, într-un fel, e şi normal să nu mai aibă încredere în nimeni.

În schimb, celelalte trei păreau mai degrabă indiferente. Ba mai mult, i se păru că citeşte pe chipul lor un fel de mulţumire, iar cu asta nu se putea împăca de fel. Se întrebă prin ce iad au trecut (dacă acesta era adevărul), devreme ce nu schiţau vreun gest de repulsie sau împotrivire.

Cui i-ar plăcea să trăiască în condiţii de captivitate şi strictă supraveghere, chiar dacă, e drept, erau tratate destul de decent… cu toate că şi tratatul ăsta decent era un fel de a spune. În mare, pentru că mai nimeni nu părea să aibă treaba lor, afară de controale medicale de două ori pe săptămână şi trei mese pe zi. Dar atât. Cum încercau să se depărteze de clădire la mai mult de trei metri, apărea de nicăieri câte un individ cu mitralieră pe umăr care le întorcea din drum.

Însă în tot acel vacarm, Diana găsea prezenţa Iuliei foarte liniştitoare, şi, pe undeva, îi dădea speranţă. O înspăimânta totuşi uneori nepăsarea cu care afirma că pe ea mai mult ca sigur că n-o caută nimeni. I se părea nedrept.

Camera în care şi-au amenajat un pat de dormit şi o masă cu două scaune, nu era neapărat insalubră, dar nici aseptică  precum farmacia. Băile sclipeau în schimb de curăţenie, aici găsindu-se în permanenţă apă caldă şi săpun. În contradicţie cu holurile slab luminate, inundate de igrasie şi unde domnea în permanenţă un miros puternic de aurolac şi acetonă. Mai mereu era aglomerat, iar la fiecare câteva zile dădea peste feţe noi. Cele cu care apucase să se obişnuiască, deveneau pe zi ce trece mai schimonosite de agonia sevrajului.

În fiecare seară, după o zi întreagă de bântuit pe culoarele spitalului, Diana şi Iulia îşi povesteau frânturi din viaţa de dinainte de răpire. S-au mirat amândouă cât de repede s-au împrietenit şi au ajuns să aibă încredere una în cealaltă, de parcă s-ar fi cunoscut de-o viaţă. Se încurajau una pe alta şi încercau să-şi menţină moralul cât mai ridicat. În special în acele nopţi sfâşiate de urletele vreunui viitor donator de organe.

După îndelungi dezbateri, au ajuns la concluzia că n-au de gând să aştepte cu mâinile-n sân ziua în care vor împlini 18 ani, mai ales că majoratul Iuliei stătea să bată la uşă. Deşi Diana o asigurase că dacă poliţia va ajunge să-i dea de urmă, n-o va lăsa singură, Iulia era destul de sceptică şi prefera, mai ales acum că găsise pe cineva în care se putea încrede, să-şi găsească prin propriile-i puteri calea înapoi spre libertate. Analizând deopotrivă avantajele şi dezavantajele, într-un final se lăsă şi Diana convinsă. Nu mai aveau nevoie decât de un plan…

Andreea deveni între timp o prezenţă obişnuită la secţia de poliţie unde lucra inspectorul Panait, făcând ture între arhivă şi biroul acestuia. Petrecea ore întregi citind şi recitind declaraţii, în speranţa că va descoperi vreun indiciu care să o conducă la soră-sa.

Într-una din zile, în timp ce răsfoia notele de observaţie ale câtorva agenţi implicaţi în anchetă, uşa biroului se trânti de perete, iar înăuntru intră vijelios Panait, lac de sudoare şi cu riduri aşa de adânci, încât Andreea s-a speriat. L-a privit fix preţ de câteva secunde, şi voi să spună ceva, însă vorbele i s-au oprit în gât. O cuprinse pe dată o stare de neliniştite.

– Nu vrea! Nu vrea şi gata! O vorbă n-am reuşit să scot de la el, zici că i-a tăiat cineva limba! tună inspectorul. Două ore am stat şi m-am uitat la el, şi am vorbit cu pereţii. I-am spus că nu mă interesează dacă vorbeşte sau nu, că oricum n-o să mai vadă lumina soarelui pentru restul vieţii lui de nimic. N-a schiţat niciun gest că ar fi intimidat, ba chiar, pentru a-mi face mai rău în ciudă, a mai şi abordat un rânjet batjocoritor, că-mi venea să-l las fără dinţi în gură. Măcar aşa avea motiv să nu deschidă gura.
– Dar nu-i nimic, continuă el, neaşteptând răspuns de la Andreea care-l privea în continuare fără să clipească. Nu-i nimic, pentru că am eu ac de cojocul lui. Mama lui de jigodie, habar n-are cu cine are de-a face!

Se mai învârti puţin prin birou, ca şi când nu şi-ar fi găsit locul, apoi plecă la fel de brusc precum apăruse, trântind înapoi uşa după el.

Andreea rămase în birou, la fel de neclintită, şi cu un număr şi mai mare de întrebări fără răspuns decât cu 5 minute în urmă…

Un gând despre „Tu urmezi (VII)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s