Rezumat: citiţi cartea, e frumuşică (cu rezervele de rigoare, că altfel aş spune că e frumoasă), însă nu vă uitaţi sub nicio formă la film, altfel o să pierdeţi şi voi o oră jumate din viaţă, pe care n-o puteţi recupera nicicum.

Când am văzut prima oară trailerul de la film, acum câţiva ani, la fiecare a treia secvenţă exclamam câte un „pfuai, ce seamănă cu LOTR!”. Nu ştiam pe atunci că are la bază cartea cu acelaşi nume, cu atât mai mult că autorul cărţii avea la momentul scrierii undeva pe la 15 ani.

După luni întregi de pistonare din partea unui prieten, care mi-a tot lăudat-o, timp în care n-am făcut altceva decât să îi şterg coperta de praf, am reuşit. Am deschis-o şi am descoperit ce se ascunde în paginile ei (adică paragrafe cu dialoguri şi descrieri).

Încă din primele pagini, am făcut cunoştinţă cu Eragon, acest Frodo de Alagaesia, cum spuneam mai sus, care, afară de faptul că ocazional se suie pe dragoniţa sa, pe nume Saphira, nu se deosebeşte prea mult de Frodo. Niciunul nu străluceşte de inteligenţă, amândoi se aventurează cu capul înainte, fără să ştie prea bine încotro şi cum. Dar în fine…

Eragon, primul volum al (uau, imagine my surprise) trilogiei Moştenirea, este un mic bildungsroman, în care Eragon, cel din titlu, îşi depăşeşte statutul de simplu băiat de ţară, ajungând la cel de Cavaler al Dragonului (o traducere cam neinspirată pentru Dragon Rider) în acelaşi timp în care (ce coincidenţă!) atinge şi vârsta bărbăţiei.

Cel ce îl iniţiază în tainele cavaleriei şi ale magiei este Brom, omul care ştie o mie de poveşti, ca un fel de Aragorn, dar care moare undeva pe la jumătatea cărţii. Mi s-a părut cam egoist în împărtăşirea informaţiilor, plin de secrete pe care intenţionează (şi chiar reuşeşte, într-o oarecare măsură) să le ducă cu el în mormânt, şi cam arogant ici şi colo.

Brom e înlocuit mai apoi de Murtagh, personaj-suport, asemeni lui Sam, cu deosebirea că Murtagh suferă puţin de mania persecuţiei, iar afară de a-l detesta cu pasiune pe Galbatorix, regele cel rău, şi a-şi urî tatăl, nu i-am găsit alte scopuri în viaţă.

Am mai găsit o elfă chinuită (la propriu), care nu se aseamănă nici pe departe cu elfele lui Tolkien. Nu că nu ar fi frumoasă (mă rog, frumuşică) sau deşteaptă, dar parcă îi lipseşte  graţia aceea specifică.

În rest, dacă o iei la pas prin Alagaesia, e foarte posibil să dai peste urgali, nişte orci mai măricei, sau, dacă eşti chiar ghinionist, peste kulli, echivalentul uruk-hai-lor.

Gama de personaje este destul de vastă, însă niciunul dintre el nu este, cu excepţia lui Eragon, descris mai în detaliu. Afară de asta, acţiunea este cam încâlcită, iar ruta prin care Eragon ajunge, într-un final, la Vardeni, este ca un labirint care te zăpăceşte de cap. Eu m-am simţit „măturată” dintr-un oraş în altul, fără să-mi dau seama prea bine de ce ajung într-un loc sau altul.

Dar atât despre carte, să trecem la partea cu adevărat dezastruoasă, şi anume ecranizarea. N-am mai văzut demult un film aşa de prost. Atât regizorul, cât şi scenaristul (cărora nu mă obosesc să le menţionez numele, că oricum n-am auzit de ei), au mătrăşit acţiunea şi aşa fragilă a cărţii. Începând cu costumele, care sunt absolut oribile, până la replici, care au orice, numai savoare nu.

În plus, în ciuda unei relativ bune distribuţii, între care slăbiciunea mea, Robert Carlyle, interpretarea lasă de dorit. Robert Carlyle, în rolul lui Durza, este fad şi neconvingător, Jeremy Irons, alias Brom, începe promiţător dar sfârşeşte prost, iar Rachel Weisz îşi iroseşte vocea cu replicile cam insipide ale Saphirei. Nici John Malkovich, nu scapă uşor, deşi spune doar vreo trei vorbe.

Ca şi când n-ar fi îndajuns, abundă scenele „inspirate” (să nu spun copiate) din Lord of the Rings. Iar cea mai frapantă asemănare e scena în care Durza, aflat undeva la înălţime şi cu pleata fluturându-i în vânt, ordonă unei armate uriaşe de urgali să pornească la atac. E drept, nu le spune „to war!”, la fel ca Saruman, ci „annihilate!”, dar e cam aceeaşi Mărie.

Una peste alta, până şi Fire and Ice, despre care am o părere la fel de proastă, e mai bine realizat şi mai credibil decât Eragon. Păcat de carte!