Cred că aveam vreo 7 ani sau 8, când tata m-a luat cu el şi cu un bun prieten de-al său, să vizităm o casă dintr-un sat aflat la câţiva kilometri de Timişoara. Era după-amiază, soarele îmi intra în ochi, iar eu stăteam cât de cuminte puteam pe bancheta din spate. Mă zgâiam întruna pe geam, iar când am ajuns la podul din Calea Şagului, am văzut o garnitură de tren în mişcare. Nu era prima oară când vedeam un tren, aveam şi cel puţin o călătorie cu trenul la activ, dar în momentul ăla, prin geamul uşor prăfuit al maşinii, am avut impresia că mă uit la un film, iar trenul acela nu e adevărat.

Senzaţia asta de fantastic, de ireal, o mai am şi astăzi. Evident, nu atât încât să-mi distorsioneze realitatea, ci cât să mă facă să-mi pun întrebări legate de starea lor de fapt. Şi din ce-am observat, sunt două mari categorii cărora le „reneg” existenţa.  De o parte sunt descoperirile tehnologice făcute de-a lungul timpului (începând de la rachete spaţiale până la microchipuri care pot face o grămadă de lucruri), iar de cealaltă parte sunt evenimentele dramatice.

Iar dacă în primul caz e mai mult vorba de fascinaţia generată de ansamblul structural şi funcţional pe care nu îl înţeleg însă mi-ar plăcea, în cel de-al doilea e un fel de negare a faptului că viaţa nu e întotdeauna aşa de simplă şi de plăcută pe cât îmi place mie să cred.

Marea mea problemă este, evident, cu a doua categorie. Aud fel şi fel de poveşti, cu drame de familie, experienţe care copleşesc şi lasă sechele, situaţii limită şi fără o aparentă cale de scăpare. Indiferent că vin de la clienţii cu care vorbesc zilnic, simplii cunoscuţi, dar mai ales prieteni apropiaţi.

Nu o dată am pus sub semnul întrebării cele auzite, însă nu neapărat pentru că păreau prea desprinse din filme, ci datorită brumei de încredere pe care o mai am în oamenii şi care refuză să creadă că sunt unii care pot avea asemenea influenţă negativă asupra celorlalţi, prin vorbe sau fapte.

Mi se pare nedrept ca cineva să sufere doar pentru că altcineva a uitat de câteva dintre valorile de bază ale vieţii. Indiferent că şi-a bătut joc de el, că l-a deposedat nu doar de bunuri materiale, ci şi de demnitate, sau oricare altă situaţie în care cineva suportă nişte consecinţe de care nu se face vinovat.

A nu se înţelege de aici că am o conduită morală extraordinară sau că sunt de o bunătate ieşită din comun. Doar că unele lucruri mi se par prea urâte pentru a fi reale.

photo