Acasă » Fiction » Omul fără vise

Omul fără vise

Cam toate zilele lui semănau între ele. Cumva, erau trasate pe acelaşi tipar.

Se trezea punctual în fiecare dimineaţă, la ora 7 fix. Nu conta că era în mijlocul săptămânii sau a treia zi de concediu, la ora 7 era în picioare. După ce îşi făcea meticulos patul, împăturind la dungă pâna şi pijamaua, se îndrepta spre bucătărie.

Dacă era toamnă sau iarnă, îsi pregătea un ceai. Avea două rafturi ticsite cu borcănaşe, etichetate în funcţie de conţinut. Fructe uscate, flori, frunze, rădăcini, pe care le combina astfel încât ceaiul să fie cât mai aromat. Separat, avea un sertar dedicat cafelei din zilele de primăvară şi vară. Lapte pentru cafea, siropuri şi toppinguri, scorţişoară, batoane de vanilie, plus câteva pachete de cafea provenite din tări exotice. 10 minute fix dura prepararea, după care se îndrepta, cu ceaşca ţinută strâns între palme, spre fereastra larg deschisă.

Cumva părea că înlemneşte acolo, în faţa geamului, absorbit de un peisaj mai degrabă inexistent. Blocurile de vizavi, un pâlc de copaci cam pitici, câţiva boscheţi, şi aleea din faţa blocului ce dădea într-o arteră intens circulată.

În acea dimineaţă de ianuarie se îndrepta zgribulit spre lucru. Nu îi plăcea să vorbească despre munca lui, spunea că e plicticoasă şi neinteresantă, deşi în realitate era fascinat de atâtea cifre câte se aflau în registre şi borderouri şi toate acele documente contabile. Nu a ieşit niciodată în evidenţă, decât poate prin faptul ca încerca prin orice mijloc să fie invizibil. Iar de vorbit, nu vorbea mai cu nimeni. Colegii se obişnuiseră demult cu el. Îl ştiau acolo, stând cuminte la biroul său, cu nasul în hârtogărie. (Între noi fie vorba, deşi firma lor n-a fost ocolită de progresul tehnologic, el nu se despărţea o clipă de creionul său mecanic şi o agendă. Zicea că le păstrează la îndemnână aşa, pentru orice eventualitate).

Gerul uscat şi aspru îl făcu să se afunde şi mai tare în geaca închisă peste bărbie, acoperindu-i jumătate de faţă. Gluga era şi ea trasă bine peste urechi şi frunte, plus fularul răsucit de două ori în jurul gâtului. Se gândea însă că ceaiul pe care l-a băut de dimineata (ca de altfel, în fiecare dimineaţă de aproape două saptamâni), cu flori de tei, bucăţi de măr şi câteva frunze de iasomie, îi va proteja organismul împotriva unei eventuale răceli. Detesta să fie răcit. Îl irita până şi gândul că ar putea să îi curgă nasul sau sa îl doară gâtul.

Ajuns la lucru, prima jumătate de zi decurse normal. Chiar monoton. Un bilanţ care trebuia terminat urgent, şi pe care l-a verificat de cinci ori înainte să-l predea, să fie el sigur că n-a greşit nici măcar punctul de la i. Cu doar câteva minute înainte de pauza de masă, atenţia i-a fost însă distrasă de o zarvă mare ce venea dinspre bucătărie. Termină de scris mailul de confirmare pentru bilanţ, după care îşi luă sandvişurile şi se îndreptă spre sursa de zgomot.

Acolo, o domnişoară se tot învârtea pe lângă automatul de cafea şi cel de dulciuri, lamentându-se nevoie mare că a primit cafea fără zahăr, iar batoanele de ciocolată erau pe terminate, iar ei îi trebuie musai ceva dulce.

El îsi lăsă sandvişurile pe una din mese, şi se scotoci prin buzunare. Găsi ceva marunţiş cu care şi-a luat o pungă de covrigei, eliberând astfel ultimul baton de Mars, care din nu se ştie ce motive, ajunsese dosit pe rândul de covrigei.

– Vai, îţi mulţumeeeesc! M-ai salvat! se manifestă fata exuberant.
– Nu ai pentru ce, răspunse el timid.
– Dar tu cine eşti? întrebă ea, făcând ochii mari. Că nu te-am mai văzut pe aici. Eşti nou?
– Nu, nu sunt chiar nou. Lucrez la contabilitate, spuse el codindu-se.
– Pfuai, şi nu te plictiseşti acolo? Că eu n-aş rezista. Trebuie că ai foarte mult calm. Se cam vede pe tine, oricum.

Îl frapa sinceritatea ei. Şi poate s-a şi speriat puţin, dovadă că se îndreptă cu punga de covrigei spre masa unde-şi lăsă sandvişurile. Fata îl urmărea însă cu aceiaşi ochi mari şi curioşi. Îşi luă batonul de ciocolată mult râvnit, şi se aşeză la masă cu el. Când o văzu că se apropie, şi mai şi ia loc lângă el, se intimidă şi mai mult. Alese sa se concentreze la despachetatul primului sandviş, învelit metodic în staniol.

– Cu ce e sandvişul ăsta? Poftă bună!
– Mulţumesc, îngână el, încercând să se adune putin. E cu ardei şi salam.
– Şi celălalt?
– La fel.
– Şi nu ai nimic dulce?
– Nu!
– Şi nu vrei? mai întrebă ea, vârându-i sub nas o bucată de Mars.
– Nu, eu nu mănânc dulciuri.
– Cum aşa? Nu cred, toată lumea mănâncă dulciuri! Nu? Vrei să ştii ce-am visat azi-noapte?

Însă nu mai asteptă răspunsul lui, că se şi declanşă torentul de poveste…

– Am visat că eram într-o cameră plină ochi de dulciuri. Erau de toate felurile, ciocolată cu lapte, ciocolată alba, cu marţipan, cu portocale, ciocolată neagră, batoane cu cremă de căpşuni, tarte cu mere, brioşe cu vanilie şi stafide… Ce mai, raiul dulciurilor! Şi eram doar eu acolo, înconjurată din toate părtile de bunătăţi. Zău că mi-a fost ciudă când a sunat alarma aia afurisită de dimineaţă, că n-aş fi vrut să mă trezesc! Tu ce-ai visat?
– Nimic, bângui el cu juma’ de gura.
– Cum nimic? N-ai cum să nu visezi nimic. Nimic nimic?
– Nimic nimic. Eu nu visez.
– Ce trist! Nu-i aşa că-i trist?

Da, era trist. Însă el nu mai visa din copilărie. A avut într-o noapte un coşmar, în care ursuleţul său preferat prinsese viaţă şi plecase de acasă. L-a tot căutat el în vis prin toate cotloanele. Prin dulap, pe sub pat, ba chiar şi prin podul casei, deşi ştia că nu avea ce să caute acolo, fiind plin de praf pe acolo, iar el avea grijă de ursuleţul său. A doua zi, un băiat de la şcoală îi spuse că visele, în special cele urâte, devin realitate, şi că ar fi bine să nu mai viseze dacă nu vrea sa rămână fără ursuleţ. În acea seară, el adormi cu gândul la ursuleţ. Visă frumos, cum că se plimba cu ursuleţul pe nişte cărărui ce pleacă din spatele casei spre pădure, şi care erau pline de boscheţi de zmeură. Însă când s-a trezit, şi-a amintit de vorbele acelui băiat. Acum că ursuleţul ştie drumul, dacă într-adevăr o să plece? Aşa că s-a străduit de atunci în fiecare seară să nu mai viseze, de teamă să nu-şi piardă cel mai bun prieten.

– Mi-a părut bine să te cunosc! îi spuse fata, zbughind-o pe uşa bucătăriei şi dispărând dincolo de zid. În urma ei rămase o urmă de parfum, ca o adiere. Ceva floral, ca o aromă demult pierdută. Se gândi la tufele de soc din fundul grădinii, prin care se împotmolea adesea când se juca de-a scunsa, când era mic.

În dimineata următoare, în timp ce savura un ceai de soc cu lamâie în faţa ferestrei, avu impresia ca vede în faţa ochiilor o frunză mare şi verde, cu mai multe ramificaţii încrustate pe ea. Dar de unde să vadă el în miez de iarnă o frunză mare, şi verde pe deasupra? Se frecă la ochi, însă afară de o plapumă de zăpadă aşternută peste noapte, pe drum, pe copaci şi pe blocuri, nu văzu nimic. Imaginaţia nu-i juca feste, nu era obosit, şi dormise şi foarte bine.

Stătu putin să se gândească… visase o frunză!

4 gânduri despre „Omul fără vise

  1. ce frumos! deci…sa visam :)
    btw, am terminat „lovebook”, desi romantica maxim, mi-a cazut tare bine la sufletel, multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s