Random Ramblings

=Coctail de obsesii si angoase=

Night-food

pe Mai 19, 2012

Aseară, ca niciodată, am fost probabil mai zen şi mai binedispusă ca jumătate din populaţia Timişorii strânsă în centru, la spectacol. Mi-am surprins până şi prietenuţa a mai bună (da, aceeaşi de acum câteva luni), ea întrebându-mă în timp ce stătea la coadă la farmacie ce am şi dacă nu cumva mi-e rău.

Însă cum orice lucru bun are un final, şi fericirea mea s-a evaporat odată ce-am părăsit împreună barul lui James Bond din Unirii. De ce? De foame!

Şi acum vă rog să porniţi cronometrul, întrucât vom porni într-o cursă nebună după mâncare… ah, de menţionat că abia trecuse de miezul nopţii.

Prima escală, primul nu. Spre Bugard ne mânase pofta de sos de vişine, însă chelneriţa ne-a răspuns că nu se mai serveşte mâncare. Am înghiţit în sec şi am plecat mai departe.

Mai spre centru, mai exact, unde ne-am intersectat cu populaţii migratoare, venite hăt-de-aproape de la concertul ăla marca Zu. Sau ce-o fi fost.  Mă luase deja cu ameţeală de la tot poporul care mişuna în jurul meu, dar ne-am ţinut bine una de alta, şi am răzbit până în piaţa Operei.

Pe-acolo trecuse taifunul. Sticle, ambalaje, până şi prezervative. Dar în sfârşit.

Am intrat la McDonalds, însă am ieşit imediat când am văzut ce coadă de 5 metri era la case. Aşa că am zis să ne încercăm norocul la Lucas, de vizavi. Mai bine nu-l încercam, că pe-acolo deja se dădea cu mopul, şi pe uşă trona ÎNCHIS.

Nu-i bai! Îi terasa Timişoreana, unde sigur au mâncare, că vedem noi pe mesele clienţilor. O dată că un chelner, la vederea noastră, a dispărut în direcţia opusă, iar în al doilea rând, o altă chelneriţă ne-a informat din start că e închis, înainte să apucăm să articulăm vreun cuvânt.

Strângem din dinţi şi ne întoarcem spre Alba Iulia. Şi ne face cu ochiul fast-food-ul libanez, în special că era aerisit din cale-afară, cu doar doi clienţi în faţa noastră. Dar nici bine nu intrăm, că duduia de după pult ne anunţă că nu mai e mâncare. Cred că a fost primul moment de izbucnire în râs isteric. Presupun că de la foame…

Noroc că Timişoara-i mare. Prin urmare, o luăm la pas înapoi spre Unirii, în căutarea Cărăbuşului (ca să vezi, nu-l chema Popândău, cum credeam eu iniţial). Pe drum, aceleaşi hoarde migratoare, adunate în ciorchine, în special în jurul fast-food-urilor din zonă. Lucru care ne-a dat de înţeles că dacă mai zăbovim acolo, s-ar putea să rămânem nemâncate.

Aşa că ne-am urcat în maşină seduse de mirajul gastronomic al Complexului. Am revenit însă rapid la realitate, odată cu maşina de poliţie ce părea că vrea să ne pună stavilă în parcare. Din fericire, ne-a lăsat să plecăm.

Ajungem pe Pârvan, cu gând să atacăm Complexul de pe flancul Daliei. Atâta doar că intersecţia era străjuită de vreo două patrule şi patru poliţişti cu mâinile fluturânde.

– Hai că nu ţie îţi face semn! o încurajez eu.
– Ei, nu!
– Nu ţie, femeie! Uite, lu’ ăla din faţă!
– Mie-mi face semn!
– Ba nu!
– Ba da!
– Ba nu!

Ba da. Pentru că nenea poliţist s-a postat în faţa noastră şi ne-a rugat să tragem pe dreapta. Am uitat să precizez că eu n-aveam niciun act la mine. Pe de altă parte, eu nu eram decât un pasager cu centura pusă. Bine, şi ea la fel… nu avea acte.

– Actele la control!
– Păi, ştiţi, am doar o asigurare la mine.
– Păi de ce plecaţi de acasă fără acte?
– Ştiţi, am plecat în grabă, am avut o problemă.
– Dar ştiţi că asigurarea a expirat în 8 a 3-a, iar noi suntem în mai…
– Ah, înseamnă că le-am încurcat. Dar am asigurare!
– Dar unde locuiţi?
– La Alcatel… ăăă… în Aradului, pe strada….
– Bine, mergeţi, dar să nu mai circulaţi fără acte.

S-a urcat a mea înapoi în maşină. Am făcut un schimb rapid de priviri, după care mi-a spus candid că în curând rămânem fără benzină. În plus, mirosea suspect în maşină, iar ea era aproape convinsă că avem şanse mari să sărim în aer. Nu ştiu sigur ce opţiune aş fi preferat, dar sincer nu mă vedeam împingând la maşină cu burta goală.

Şi ajungem în Complex. Care Complex fusese, la rândul său, cotropit de aceleaşi hoardele migratoare plecate din centru. Peste tot cozi şi ciorchine de oameni hăneşiţi probabil după prestaţia ălor de la Zu. Ea făcea paralele cu era comunistă, când aveai bani, dar n-aveai ce cumpăra cu ei, în vreme ce eu propuneam să micşoreze raţiile, să ajungă la toată lumea.

Două şaormerii şi un pub închise, restul pline de dădeau pe afară. Şi vedem sigla mare şi salvatoare (în mintea mea) de la San Marzano… cu program, conform afişului de pe uşă, până la ora 12. Mă uit la ceas, în jur de 1. Zic „las, că au deschis până la 3”. Aveau deschis, e drept. Doar bucătăria era închisă.

– Hai, că mai e Mc-ul ăla de la Judeţean, zic io plină de speranţă.
– Bă, da’ îi deschis?
– E drive-in, e non-stop.
– Şi nu s-o mai fi gândit nimeni ca noi, să meargă acolo?
– Nu!! Cine?!

Prin urmare, înapoi la Cărăbuş. Cărăbuşul, pesemne şi el înfometat, ne arăta cu limbă roşie că nu mai suntem nici măcar la limită cu benzina. Suntem sub limită…

Escală la Rompetrol, la Hei. Întâi de toate că maşina nu era la distanţa corectă de pompă. Cel puţin aşa am crezut noi. După câteva manevre, Cărăbuşul e repoziţionat. Descoperim că şi pompa de alimtentare vine după tine, dacă tragi mai cu forţă. Atâta doar că nu pompa benzină. Nimic. Niciun strop!

Şi uite aşa apare alt Mihai (nu ştiu cum îl cheamă, dar era drăguţ foc, şi s-a uitat întâi lung la noi).

– E prima oară când alimentaţi de la Rompetrol?
– Îhîm!
– Păi uite, tre’ să o porniţi de aici, zice el şi îşi mişcă degetele pe o tastatură ca de POS.
– Ahaaaa!

Alimentăm, plecăm, ajugem.

– Tu uită-te să vezi dacă e coadă, îmi zice cu ochii-n retrovizoare.
– Nu e coadă, nu vezi că îs doar două maşini?
– Da, băi, să ştii că nu mai gândesc şi alţii ca noi!

Şi intrăm în drive-thru la McDonalds. Şi ocolim clădirea. Şi dăm de ditamai coada.

– Păi nu ţi-am zis să te uiţi?!
– Dar ai văzut şi tu că nu era! De un’ să ştiu că îs toţi după colţ?

Din fericire, acum, în al doilea ceas după al doişpelea, norocul ne surâde, şi ne vine rândul. Şase hamburgheri frumoşi şi două porţii mari de cartofi prăjiţi. Ea apucă sucurile şi sacoşa de hârtie în care erau bunătăţile, şi mi le propteşte în braţe. Şi cum nu aveam de gând să pierdem timp preţios, a proptit şi Cărăbuşul în parcare.

Când ridic ochii, parcarea a fost realizată pe unul din cele două locuri rezervate persoanelor cu handicap. Am făcut iar un schimb de priviri, după care am izbucnit iar într-un râs, mai isteric însă ca cel de la fast-food-ul libanez.

Hamburgherii de la Mc n-au fost nicicând mai lăudaţi ca azi-noapte…

Anunțuri

2 responses to “Night-food

  1. oryumy spune:

    honey ai uitat sa spui ca pe alimentatorul de la Hei scria :NU LASA FOAMEA SA TE CONDUCA:))

  2. imi aduci aminte de o povestire scurta a lui Murakami: „The Second Bakery Attack”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: