Acasă » Ministry of truth » Autocritica

Autocritica

Am zile în care, brusc, mă cuprinde o stare de neliniştite. Nu cu palpitaţii sau bătăi rapide ale inimii, ci pur şi simplu un sentiment că ceva nu e în regulă, că undeva am greşit fără să-mi dau seama. Nu neapărat o greşeală ireparabilă, dar una care să mă indispună pentru restul zilei. Şi reiau cursul de dimineaţa devreme, în speranţa că voi descoperi măcar un detaliu care să dea de gol greşeala. Într-un final depăşesc moment, dar rareori identific "scăparea".

Alteori n-am nevoie de starea de nelinişte să-mi dau seama că am greşit. O ştiu, pur şi simplu. Am greşit, de cele mai multe ori faţă de cineva, şi revăd gestul sau cuvântul nepotrivit (sau dimpotrivă, lipsa cuvintelor potrivite).  Şi acolo se opresc toate, în mintea mea.

Nu cred că îmi fac des procese de conştiinţă. Nu conştient, cel puţin. Iar prin des înţeleg de fiecare dată când greşesc. Mai degrabă, la finalul zilei, fac o sinteză a celor întâmplate. Nu-mi promit că n-o să le mai repet, că a doua zi sigur mi-aş încălca promisiunea. Şi asta mă întristează.

Ajung la concluzia că unul din cele mai mari defecte ale mele este faptul că nu ştiu să apreciez. Sau nu am învăţat încă asta. Sau dacă ştiu, nu ştiu cum să o arăt. Sau, mai rău, pur şi simplu nu îmi arăt aprecierea.

Am observat că am tendinţa de a lua unele lucruri "de bune". Nu ştiu dacă e cea mai adecvată descriere, dar nu găsesc o traducere pentru expresia "taken for granted" la care mă gândeam iniţial.

Consider oarecum de la sine înţeles să primesc afecţiune şi atenţie din partea familiei. Mă întreb însă dacă eu le-am arătat de-a lungul timpului nu doar aprecierea, ci şi dragostea pe care le-o port. Dragoste de care, oricât de greu mi-ar fi să recunosc, m-am îndoit în anumite momente. 

Apoi sunt prietenii, atâţi cât sunt. Nu foarte mulţi, fie din cauză că sunt pretenţioasă, fie din cauză că nu sunt prietenoasă. Nici pe ei nu cred că îi apreciez cum ar trebui, ba dimpotrivă. Le fac zile fripte, mă supăr repede, plâng, descos fiecare cuvânt sau gest de-al lor, căutând parcă ceva care să justifice lipsa de apreciere.

Nici timpul nu-l apreciez cum ar trebui. Îl las să-mi scape printre degete, iar uneori mă folosesc de el în cel mai meschin mod. Şi la final, tot pe el dau vina. Ciudat, totuşi, că n-am început cu timpul, dat fiind că el mi-ar permite cel mai bine să-mi arăt recunoştinţa faţă de ceilalţi. În lipsa lui, ar fi oarecum imposibil.

Nu prea fac altora promisiuni, de teamă că nu mă ţin de cuvânt. Dar îmi fac mie promisiuni, deşi plâng mai amar atunci când mă dezamăgesc pe mine. Azi mi-am făcut iar o promisiune. Doar că de data asta vor constata alţii dacă am ţinut-o sau nu.

Tags: Powered by Qumana

2 gânduri despre „Autocritica

  1. Prin ce ai scris aici cred ca ne arati aprecierea ta:) toti avem momente din astea…este insa bine atunci cand ne dam seama si incepet sa apreciem mai mult oamenii din jur…DAR…avand in vedere ca suntem la fel, eu am si un P.S. apreciaza doar pe cine merita :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s