Random Ramblings

=Coctail de obsesii si angoase=

Copil fiind, prin poduri cotrobăiam

pe Octombrie 25, 2011

De fapt era un singur pod. Podul casei de la sat.

Iar casa avea un pod lung cât casa, segmentat pe camere, dar fără uşi. Iar cele trei luni ale vacanţei de vară erau multe şi trebuiau umplute cu ceva. Mă rog, îmi dădea Maia treabă cât pentru doi oameni (eu şi soră-mea), dar tot îmi rămânea timp berechet.

Iar mama a adus pe lume şi un pui zvăpăiat din cale-afară. Iar puiul îşi făcea de cap, cu precădere în după-amiezile toride în care Maia apuca să-şi mai tragă suflul şi să tragă şi-un pui de somn. Prin podul casei, care era plin de comori ascunse.

Comori ascunse, vezi bine, sub un strat consistent de praf şi păzit straşnic de nişte păianjeni mari. Mari cât casa, aşa mi se păreau mie atunci. Şi mai aveau şi o cruce desenată pe burdihan. Motiv pentru care urlam în gura mare „Maiaaaaa, îs păianjeni aici! Mi-e frică de ei!”. Iar Maia nu avea de ales şi se căţăra după mine în pod, să-mi netezească drumul. Îi detrona cu mătura, apoi îi strivea cu piciorul. Gol. „Hai mă, mamare, de ăsta ţi-era ţie frică?” îmi spunea, „păi dacă mă muşcă?”. 

Şi continuam aventura, luptându-mă vitejeşte cu pânzele rămase goale. Mă rog, ce mai rămânea din ele. Iar acolo, în pod, cea mai de preţ comoară erau stivele de caiete vechi ale mamei şi ale mătuşii, şi manualele din anii ’60. Şi almanahurile. Şi Universul Copiilor. Şi ceva caiete rătăcite de-ale verişoarei Anca, fiinţa cu cel mai frumos scris pe care l-am văzut vreodată (dacă ar fi fost cu mine în clasă, ar fi luat 10 cu două steluţe la caligrafie).

Deşi mă atrăgea mai ceva mersul la bâlci (şi acum ţin minte cât am plâns când mama nu m-a lăsat să merg la unul, când aveam 5 ani, dar pe soră-mea a lăsat-o să meargă de două ori în aceeaşi zi), n-am ajuns niciodată la capătul podului. La capătul casei, cum ar veni, exact deasupra camerei mele. Fiind podul plin de păianjeni, riscam ca Maia să-mi croiască nu numai drumul, dar şi două palme peste fund.

Nu m-am mulţumit însă cu podul casei. Deasupra grajdului mai era un pod. Un fel de pod, să zicem mini-pod. Era categoric mai scurt şi foarte scund. De obicei acolo se odihnea fânul pentru iarnă, dar vara mă odihneam eu, printre resturile de iarbă uscată şi păienjeniş, în zumzet de viespi. Îmi plăcea foarte mult în mini-pod, că imediat lângă ieşirea spre ogradă se lăfăiau crengile unui corcoduş şi niscai ramuri de viţă de vie. Cu tot cu struguri, evident. Necopţi, că mi se păreau mai buni.

În ultimele vacanţe de vară petrecute acolo n-am mai apucat să mă urc în podul casei. Am atentat, în schimb, la cel de deasupra grajdului. A trebuit să renunţ, întrucât dădeam prea des cu capul de bârnele de susţinere şi în plus, distanţa dintre mine şi cuiburile de viespi scăzuse simţitor. Ca şi când nu era de-ajuns, în mini-pod se mutase o familie de dovleci…

Anunțuri

One response to “Copil fiind, prin poduri cotrobăiam

  1. Drugwash spune:

    Uitasem ce talent extraordinar de povestitor ai. Inkheart 100%. Ion Creangă s-ar pune singur în genunchi pe coji de nuci, la colţul clasei. :)

    Chapeau!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: