Acasă » Ministry of truth » Rătăcind pe nicăieri

Rătăcind pe nicăieri

Nu cred că sunt singura care are vise ce par atât de reale încât te înspăimântă. Într-o perioadă, cred că aveam cel puţin unul la câteva zile. Nimic de zis, aveam parte şi de vise aşa de plăcute, încât îmi era ciudă că e doar rodul imaginaţiei mele. În schimb, am avut multe altele care m-au făcut să mă trezesc speriată, dar totuşi bucuroasă că a fost doar un vis.

Unul de genul ăsta l-am avut şi acum câteva zile. Eram pe undeva prin Unirii, iar la un moment dat am intrat într-o clădire părăsită (la prima vedere), foarte veche, cu pereţii dărăpănaţi şi scorojiţi. Arăta a spital dezafectat. Iar în faţa mea era o uşă de lemn, vopsită verde, cu geam. Dincolo de geam se desluşeau nişte paturi, asezate câte patru de o parte şi de alta a culoarului. Paturi acoperite de pături roase. Pături care, la rândul lor, ascundeau nişte siluete. Pe ici, pe colo, vedeam câte o mână sau un smoc de păr. Ce-a fost în mintea mea nu ştiu, dar am făcut greşeala să deschid uşa. Eh, în momentul ăla m-a izbit un miros pestilenţial. Am rămas siderată în faţa acelei „privelişti”. Paturile erau de fapt populate cu cadavre, iar cadavrele fuseseră cândva pacienţi ai spitalului, însemnaţi cu ceva boală gravă şi aparent incurabilă, abandonaţi pur şi simplu acolo.

La nici două zile de la veritabilul meu coşmar, primesc un mail de la Gerhald în legătură cu Clinica de Psihiatrie Eduard Pamfil din Timişoara. Aparent, singura clinică de acest fel din urbea de pe Bega. Într-o perioadă treceam zilnic pe lângă ea, şi m-am întrebat tot timpul ce fel de oameni se încumetă să se aventureze acolo, întrucât arăta de parcă ar fi fost ocolită de evoluţia tehnologiei şi a omenirii, în general. Şi pe bune ar fi horror, dacă înăuntru ar arăta ca în visul meu.

Până anul trecut n-am avut contact cu vreo persoană cu mintea în alte planuri. Însă în ultimele luni, vorbesc constant cu un om cu „retard uşor”, cu care trebuie să am foarte multă răbdare şi înţelegere. Are pe la 57 de ani, şi din ce-am aflat, încă se află sub autoritatea mamei sale. Tot timpul sună de acasă, şi mă îndoiesc că a făcut prea multe vizite la specialist în viaţa lui. Probabil că eu şi colegii mei suntem printre puţinii (dar sper că nu singurii) oameni cu care interacţionează. Mă gândesc că e foarte crunt să devii dependent de cineva nu doar fizic, ci şi psihic, întrucât ţi-ai pierdut uzul raţiunii.

Revenind la clinică, am aflat că ea e pe cale de dispariţie. Primul gând optimist şi utopic ce ţi-ar trece prin minte ar fi acela că nu mai are activitate, prin urmare de desfiinţează. Iar dacă nu mai are activitate înseamnă că nu mai are pacienţi, ceea ce înseamnă că rata celor atinşi de o boală psihică este clar în scădere şi tinde spre zero.

Din păcate, de-aia e gând utopic, pentru că nu are tangeţe cu lumea asta. În realitate, clinica îşi închide porţiile ruginite pentru că aşa vrea proprietarul. Întrucât, deşi i-a fost redată clădirea în baza a ceva ordin judecătoresc, putea să-i lase pe nenorociţii soartei să-şi ducă zilele acolo, şi să ceară eventual o chirie. Dar în fine, nu sunt eu în măsură să judec. Sunt doar curioasă cum o să trăiască acolo, ştiind că până nu demult pe acolo mişunau oameni în căutarea unui sens al vieţii lor distruse.

Există totuşi o soluţie, undeva în Giroc, într-o fostă garnizoană militară. Sunt convisă că dacă s-ar investi puţin, ar putea transforma clădirea aceea fără apă caldă şi electricitate, într-un institut bine pus la punct, cu dotări pe măsură, gata să trateze pacienţii suferinzi. Dar cum de la teorie la practică e cale lungă,  pacienţii cu tot cu personalul medical, vor ajunge în curând fie sub cerul liber, fie în acea clădire părăginită, caz în care visul meu ar mai avea puţin şi ar deveni realitate. Sper totuşi să nu se întâmple aşa.

Având în vedere că fonduri de investiţie se pare că există, mai trebuie trase doar nişte sfori la Consiliul Judeţean Timiş pentru ca munca efectivă de reabilitare să şi înceapă. Un mail, o scrisoare, o atenţionare telefonică:

cjt [at] cjtimis [punct] ro
alain.rus [at] cjtimis [punct] ro
jana.lavrits [at] cjtimis [punct] ro
0256.406.300

2 gânduri despre „Rătăcind pe nicăieri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s