Acasă » Fiction » Copilărie

Copilărie

Mai erau câteva zile până împlinea 10 ani. Era aşa de nerăbdătoare! Oare ce cadouri avea să primească? Oare va fi însorită vremea, să poată ieşi afară să se joace? Pe cine să invite?

Şirul gândurilor frumoase i se frânse brusc. Şi-a adus aminte că părinţii nu o lăsau să-şi aducă prietenii acasă. Spuneau că nu au timp să strângă şi să facă curat după oricine.

Se întinse pe pat şi închise ochii, continuând să viseze. Ziua avea să fie senină. O adiere uşoară de vânt avea probabil să se încurce prin bretonul ei. S-ar fi oprit pentru o clipă din alergat pentru a-l prinde cu nişte agrafe colorate, apoi ar fi zbughit-o înapoi la joacă. Prietenele ei cele mai bune ar fi fost cu ea, împreună cu o mulţime de păpuşi.

– Marta! Marta, treci încoace! Marta, unde naiba eşti?!

Copila deschise ochii şi sări din pat. Alergă spre uşă, speriată de vocea autoritară a mamei.

– Aici sunt, la mine în cameră!
– Marta, ce Dumnezeu faci? Iar pierzi timpul degeaba? Hai că ai treabă. Sau ai uitat că azi vine verişoara ta în vizită? Treci şi strânge hainele de la uscat.

Marta adună cuminte hainele de pe sârmă, le împachetă frumos şi le aşeză în ordine, fiecare la locul său. Apoi aranjă cuvertura de pe fotolii şi se apucă să şteargă praful. Ştia că mama avea să o certe toată seara dacă nu ar fi fost totul lună când ar fi venit Carla.

Când termină cu toate, a sperat că mai prinde măcar 5 minute pentru a-i pieptăna părul unei păpuşi şi pentru a o îmbrăca în hăinuţe de sărbătoare. Soneria însă nu i-a dat răgazul necesar, ţârâind insistent.

– Carla, ce bine-mi pare să te văd! Dar ce frumoasă eşti, parcă te faci tot mai frumoasă în fiecare zi! o întâmpină mama.
– Da, ştiu, aşa zice şi mami. Dar Marta unde e?
– Uite-mă, răspunse ea sfioasă.
– Hai la tine în cameră! ordonă ea, am auzit că ai primit o păpuşă nouă. Vreau s-o văd!

Nici nu-şi termină bine cuvintele, că se îndrepta deja spre camera Martei. Aceasta o urmă tăcută. Nu-i plăcea când Carla punea mâna pe păpuşile ei, întrucât de fiecare dată se întâmpla, din punctul ei de vedere, o tragedie. Ba le rupea rochiţa, ba le scotea câte o mână sau chiar capul, iar apoi mama tot pe ea ar fi certat-o.

O auzea de pe acum ţipând şi plângându-i-se lui tata…

– Doamne, ce copil rău! N-are deloc grijă de jucăriile ei. Era cât pe ce să dea vina pe Carla, dar i-am arătat palma şi s-a potolit.
– Mda…, mormăia tata aprobator, cât de curând o să primească o corecţie. Poate aşa se învaţă minte.

Marta îi ştia de frică. Palma lui tata era grea, lăsându-şi amprenta pe obrazul ei. Uneori o mai apuca de cârlionţi, iar atunci începea să plângă, pentru că o durea rău. Degeaba îi curgeau lacrimile şiroaie, că tata mai rău se enerva. Iar mama nu zicea nimic. Doar se uita.

Carla ochi din prima păpuşa cea nouă. Răscoli prin hăinuţele celorlalte păpuşi, şi găsi câteva care credea că i-ar veni bine.

– Uite ce frumos am îmbrăcat-o!
– Da… îngână Marta. „Arată oribil!” se gândi ea, şi plecă la bucătărie.

Se întoarse de acolo cu o tăviţă cu prăjituri şi două pahare de suc. Mama nu-i făcea ei prăjituri, decât la ziua ei. În rest, doar când venea Carla, însă nici atunci nu avea voie să mănânce prea multe.

În seara aceea, deşi mama nu o certase, şi nici tata nu îi aplicase vreo corecţie, Marta plânse. Cu nasul în pernă, încercând să nu facă prea mult zgomot, plângea şi suspina. Parcă nu se putea opri. Păpuşa ei cea nouă, cea primită de la bunica ei, când o vizitase ultima oară… păpuşa aceea nu mai era a ei!

Carlei îi plăcuse foarte mult. Poate prea mult. Aşa că i-a spus că o vrea ea. Degeaba a încercat Marta să îi spună că a primit-o cadou de la bunica, şi că nu se poate despărţi de ea. Carla pretindea în continuare că e dreptul ei să aibă orice păpuşă îşi doreşte. Iar mama i-a dat şi dreptate, şi păpuşa!

De ziua ei a plouat. Prin urmare, a stat în casă toată ziua, cu nasul lipit de geam, urmărind jocul haotic al picăturilor de ploaie, şi dansul nebun crengilor dirijat de un vânt nepăsător. Când şi când, cerul era brăzdat de dungi luminoase, însoţite de câte un bubuit năpraznic. Marta se speria atunci, şi îşi acoperea ochii cu palmele-i micuţe.

A primit un tort micuţ, în care ardea plâpând o lumânărică, şi o pereche de săndăluţe. Nu doar că nu şi-a putut invita măcar cele mai bune prietene, dar nici bunica ei nu a putut veni, fiind bolnavă. În schimb, se trezi cu Carla pe la amiază.

– Doar atât ai primit? întrebă ea răutăcios, în timp ce înfigea cu poftă linguriţa într-o felie de tort. Păi eu, când am împlinit 10 ani, am primit o mulţime de jucării! În plus, mami mi-a cumpărat un set întreg: o cămăşuţă galbenă-galbenă, o fustă roşie şi o pereche de săndăluţe mult mai frumoase ca ale tale!

Marta înghiţi în sec şi încercă să îşi înnăbuşe un oftat. Aşa trecu şi ziua ei.

A trecut apoi şi vara, şi toamna…

Marta stătea la geam, prinzând cu gândul fulgii de nea ce atingeau pământul şi cele câteva fire de iarbă rămase verzi. Încolonaţi frumos, parcă doi câte doi, se legănau uşor, ca apoi să alerge în cerc, iar în final să aterizeze leneş care pe unde.

Ar fi vrut tare mult să poată ieşi din casă, înfofolită cu fular şi căciulă, de abia i se vedeau ochii. Ar fi alergat alături de ceilalţi copii să prindă pe bune acele cristale albe şi strălucitoare, iar apoi şi-ar fi aşteptat cuminte rândul la derdeluş, ţinând strâns sfoara de la sanie. Dar nu putea. Mama nu o lăsa decât arareori. Îi spunea că e prea frig şi că sigur o să răcească, obligând-o pe ea să stea toată ziua lângă patul ei şi nu facă altceva decât să îi verifice temperatura şi să îi dea sirop.

Când totuşi putea inspira aerul rece şi curat al iernii, o făcea numai cu Carla lângă ea. stând deoparte, şi uitându-se cum ea se dă cu sania, îmbrâncindu-i pe ceilalţi copii să o lase în faţă.

Într-o zi, mama o luă cu ea în vizită la Carla. Era frumos afară, iar cerul albastru străjuia împrejurimile. Soarele îşi trimitea razele calde să mângâie mugurii tineri apăruţi pe ramurile până de curând îngheţate şi adormite. Marta era atentă la fiecare pată de culoare răsărită de sub zăpezile atotstăpânitoare, sorbind cu privirea fiecare firicel de iarbă, fiecare pietricită de pe drum, fiecare pisică ieşită în cale şi fiecare briză de aer primăvăratic. Ar fi vrut să nu mai ajungă niciodată la Carla, ar fi vrut ca drumul ăsta să nu aibă vreo destinaţie.

Carla nu păru prea fericită nici ea de întrevedere. Avea mult mai multe jucării şi păpuşi decât Marta, dar nu îi plăcea să le împartă cu nimeni. Abia o lăsa pe mama să se atingă de ele, şi asta doar atunci când le stergea de praf sau le curăţa de vreo pată de ciocolată ajunsă acolo din neatenţie. Aşa că Marta s-a mulţumit să le admire de la depărtare. Erau frumoase păpuşile, nimic de zis, dar erau neîngrijite. Părul le era nepieptănat, hăinuţele murdare sau rupte. Erau două păpuşi care se sprijineau doar într-un picior, altele aveau câte o mânuţă îndoită, iar una dintre ele era fără cap… a ei, păpuşa ei mult iubită, primită de la bunica!

La un moment dat se ridică de pe scăunelul unde stătea pierdută în gânduri, fiind strigată de mama că e timpul să plece. De nerăbdare, din neatenţie, din greşeală, un nasture de la bluză se prinde de părul lung şi bogat al Carlei, ce stătea pe covor şi îşi aranja păpuşile ca la armată. Aceasta ţipă şi începu să plângă în hohote, acuzând-o pe Marta că a tras-o de păr.

Degeaba încercă ea să explice că nu a fost aşa, că nimeni nu a vrut să o creadă. Iar când a ajuns acasă, palmele de la tata s-au revărsat asupra ei ca o ploaie torenţială. Obrajii îi erau roşii, iar ochii deja secaseră de lacrimi. Din instinct, îşi acoperi urechile cu palmele. Nu mai simţea loviturile, dar nu reuşea să scape de tunetele din glasul mamei.

– Cum ai putut să faci aşa ceva? Ce ţi-a făcut Carla de te-ai purtat în halul ăsta? Ea, care e aşa un copil cuminte! În comparaţie cu tine… care eşti o pacoste de copil!

Auzind aceste cuvinte, Marta şi-a dorit ca acuzaţiile să fie adevărate. Ar fi vrut ca într-adevăr să o fi tras de păr pe Carla. Ar fi făcut-o cu furie, să o doară, aşa cum a durut-o pe ea când i-a luat păpuşa! Sau când i-a râs în faţă, mai demult, că bluza ei era veche şi ponosită. Sau când s-a lăudat cu toate cadourile primite de ziua ei. Sau când… nu, nici nu mai ţinea minte câte palme a încasat sau câte cuvinte aspre a primit din cauza ei.

Când a împlinit 14 ani, Marta n-a mai primit nimic de ziua ei. Mama i-a spus că buletinul îi ajunge, şi că nu merită nimic în plus. I-a dat voie, totuşi, să meargă singură să-şi viziteze bunica.

Ajunsă la ea, o luă în braţe şi începu să plângă. Bunica o mângâie pe păr, o sărută pe frunte şi i-a făcut cele mai călduroase urări. Marta ridică ochii roşii de la atâta plâns, o strânse tare în braţe, şi i-a spus că pe ea o iubeşte cel mai mult şi mai mult pe lumea asta. Când a plecat, bunica i-a spus să aibă grijă şi să fie întotdeauna încrezătoare în ea.

În aceeaşi zi, Marta nu s-a mai întors acasă…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s