Acasă » State of mind » Labirintul nopţii

Labirintul nopţii


Închid ochii şi păşesc în altă lume. Peste tot e doar negru. Negru fără niciun fel de luciu. Din lateral, întâi din stânga, apoi din dreapta, începe să fie estompat de portocaliu şi multe puncte. Ca un fel de zgomot alb care se aşterne ca praful peste vopseaua proaspăt vărsată. Urmează formele. Primul e un pătrat, care se multiplică repede şi fără sens. Nu ştiu unde sunt şi cum am ajuns aici. Sunt nicăieri. Şi sunt împresurată, fără scăpare. Sunt prinsă ca într-un vârtej. Nu, nu e vârtej, e doar o spirală nesfârşită căreia încerc totuşi să-i găsesc un capăt.

Încerc să mă mişc, dar ceva mă ţine pe loc. Mă agit, mă zbat, încerc să evadez din locul acela, dar nu am unde. Vreau să fug, dar fuga mi se dovedeşte a fi zadarnică. Nu înaintez niciun centimetru. Fug în gol. Cum e posibil? Trebuie să mă agăţ de ceva. O să mă agăţ de spirală. Dar nu pot. Degeaba îmi înţepenesc mâinile pe ea şi mă chinui să fac un pas înainte. E ceva acolo care nu-mi dă drumul. Ca o forţă centripetă ce mă trage înapoi. Oare cât mai rezist?

Îmi adun bruma de energie care mi-a mai rămas şi încerc să mă sustrag din semiobscuritate. Deschid ochii, dar ei se lovesc tot de întuneric. De data asta un întuneric albăstrui. Încep să plâng. Mi-e ciudă că de fiecare dată nimeresc în aceeaşi poveste fără final. Fără niciun fel de final.

Închid iar ochii. De data asta nu mai sunt singură, dar totuşi nu am pe nimeni lângă mine. Sunt într-un mic orăşel. E liniştit la prima vedere. E senin acum, dar brusc se întunecă. Nu înţeleg de ce. Totuşi îmi dau seama că nici de aici nu am cale de scăpare.  Deşi mă aflu la câţiva metri de ieşire, văd până şi câmpul de la marginea oraşului. Cumva, printr-o minune, reuşesc să scap. Doar eu. Şi din vorbele care-mi ajung la ureche, de obicei nimeni nu părăseşte acel loc. Nu aşa. Nicicum de fapt. Oraşul ăsta e un fel de tortură continuă. Sleit de puteri, nu ai altă şansă decât să continui în acelaşi ritm. Dacă se poate numi şansă.

Deschid iar ochii. Sunt perfect trează. Oraşul nu a avut parte decât de o existenţă efemeră. Câteva secunde, apoi s-a năruit. Poate e mai bine aşa.  O pot lua de la capăt. Un nou început?

În felul ăsta s-au scurs câteva ore. Număram minutele ce alunecau pe lângă mine şi mă uram pentru asta. O nouă zi n-avea cum să înceapă. Pentru mine, noaptea nici măcar nu se terminase. Iar bună dimineaţa secase de orice semnificaţie.

© photo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s