Acasă » Fiction » Tu urmezi! (IV)

Tu urmezi! (IV)

[Din episodul anterior]

Uşa camerei se trânti de perete, şi înăuntru îşi făcu apariţia un individ masiv, ras în cap. Arăta ca un soldat încercat de prea multe bătălii, judecând în special după cicatricea care îi tăia obrazul drept. Privirea îi era întunecată.

Aruncă pe masă ceea ce părea un pachet de mâncare, şi se îndreptă spre fata care stătea ghemuită pe pat. O apucă de braţ nu tocmai delicat, şi o ridică în picioare. O măsură de sus până jos, şi faţa i se schimonosi într-un rânjet. Fata se smuci, încercând degeaba să scape din strânsoarea lui, dar asta mai mult îl amuza.

– Las-o, băi, în pace! se auzi o voce de femeie din cealaltă încăpere.
– Hai, că doar mă distrez şi eu un pic.
– Nimic! Numai asta ne-ar mai lipsi, că în rest le avem pe toate.

Vlăjganul dădu drumul copilei şi se întoarse spre uşă. Îi mai aruncă o uitătură şi plecă.

Se mai auzi o cheie învârtindu-se în broască, o discuţie aproape şoptită, după care se aşternu liniştea. Fata îşi reluă poziţia ghemuită pe pat. Încerca, fără succes, să îşi dea seama cum ajunsese acolo. Acum câteva zile era în camera ei, aşteptând ceva (nu ştia ce), după care simţi un miros ciudat în preajma ei, trezindu-se după câteva ore în acea cameră cu aspect de celulă.

O masă de lemn şi un scaun cam fragil pe un perete, în prelungirea patului. Iar într-un colţ, o chiuvetă şi o toaletă… cam insalubre, gândea ea, dar bine că sunt. Ferestre – niciuna, nici măcar cu gratii. Doar neonul chior îi lumina existenţa.

Toată ziua se plimba dintr-o parte în alta a camerei şi studia pereţii. Erau plini de scrijelituri. X şi O, diverse nume de care nu auzise vreodată, şi nişte replici cam obscene pentru gustul ei. Îi mai trecuse din sperietură şi din şocul de a nu fi la ea acasă, dar din când în când se mai gândea la ai ei. Habar nu avea unde sunt şi ce fac, dacă o caută sau nu, sau dacă îşi fac griji pentru ea. De fapt, asta o nemulţumea cel mai tare.

Se plictisea îngrozitor, şi se săturase să numere jocurile de pe pereţi, să citească versurile sau numele celor ce populaseră camera înaintea ei. Norocul ei, în măsura în care îl considera noroc, era o revistă de integrame şi un creion cam tocit, uitate probabil de fostul locatar. Destul de dificile careurile, astfel că măcar nu îi dădeau răgaz minţii să lenevească.

Andreea, consemnată la patul de spital pentru câteva zile (din ordinele Inspectorului Panait), nu avea stare. I se păru că trecuse o veşnicie de când se află acolo, timp în care ea nu făcuse altceva decât să urmărească nişte diagrame pe un monitor suspendat pe un perete şi să îşi citească raportul zilnic de progres al stării de sănătate (o înrăutăţire nici nu putea concepe). Iar vopseaua albă de pe pereţi începea să o irite grozav de tare.

Ofiţerul de poliţie era scump la vorbă de fiecare dată când o vizita, doar o asigura că totul o să fie bine. Iar ei îi creştea tensiunea numai când auzea prima silabă din replică. Voia să plece de acolo, să afle, să cerceteze şi, mai presus de toate, să o vadă iar pe soră-sa (de preferat întreagă şi vie).

Aşa se face că, în ziua externării, alerga în jurul lui Panait şi era chiar pe punctul de a-l ruga să o lase să conducă, chit că nu avea permis. Dar se abţinu, şi se sui cuminte în dreapta, punându-şi centura. Tot drumul până la secţia de poliţie tăcură amândoi. Pe Andreea o ardeau buzele să întrebe cum decurge investigaţia, dar nu îndrăzni să spargă liniştea, şi aşa foarte apăsătoare.

– Şi acum spuneţi-mi tot, vă rog! Aţi fost aşa de secretos în ultima perioadă, că numai gânduri negre mi-am făcut! începu Andreea când ajunseră la el în birou.
– Ştiu, şi îmi pare rău. Dar erau unele lucruri pe care am vrut să mi le confirm înainte să ţi le împărtăşesc. Sunt multe piese care par să nu îşi aibă locul în puzzle-ul ăsta, şi nu mă las până nu le pun pe toate cap la cap. Oricum, situaţia e mult mai complicată decât mă aşteptam eu.

Fata amuţi, iar ochii i se umeziră. Era pentru prima oară când se pierdea cu firea de când intrase fără voia ei în această odioasă aventură.

– Te rog, linişteste-te! Îi avem pe cei trei în custodie, mai ţinem încă două persoane sub observaţie, şi până acum toate indiciile duc la concluzia că sora ta este în viaţă.

Din spusele inspectorului, reţeaua nu era foarte veche şi nu foarte experimentată. Poate tocmai de-asta făcuseră câteva greşeli, care au dus la capturarea a mai mult de jumătate din membri. Cu toate acestea, din informaţii pe care le-au strâns poliţiştii până acum, urma să se extindă, iar planul era cât se poate de bine pus la punct.

Cei doi bărbaţi prinşi în ziua fatidică erau cei însărcinaţi cu vânarea victimelor. Sub aparenţele unor instalatori care verifică integritatea ţevilor de căldură, intrau cu uşurinţă în case şi trăgeau cu ochiul la diverse obiecte care puteau fi ulterior valorificate.

Primele victime de care aflase poliţia, deodată cu Andreea, erau cele două femei din blocul turn. Ajunse la vârsta pensionării, vecinii le ştiau drept amatoare de artă şi muzică de operă. Ce nu ştiau ei, şi ce le-a asigurat un sfârşit brutal (murise şi a doua femeie între timp, datorită hemoragiei şi a numeroaselor rupturi interne), era faptul că erau şi colecţionare de tablouri vechi. Deşi nu aveau foarte multe, ele costau o avere, mai ales pe piaţa neagră.

– Cunoşti sau ai mai văzut vreodată unul din aceşti oameni? o întrebă Panait, răsfirând pe masă mai multe fotografii.
– Pe cei doi, pe care n-o să-i uit cât trăiesc şi… o, Doamne! Tot ei sunt şi în celelalte poze? Parcă seamănă cu aceştia, răspunse Andreea arătând spre alte două chipuri.
– I-ai mai întâlnit şi cu altă ocazie, înţeleg.
– Da, când au venit să facă ceva revizie, în primăvară. Au intrat atunci din casă în casă, împreună cu administratorul de bloc.
– Deci aşa… acum se leagă unele chestii! mai spuse poliţistul, ridicându-se în grabă din scaun şi dând buzna pe uşă, mai să o rupă.

Andreea se trezi iar singură, şi cu o mie de întrebări.

„Sunt undeva în oraş, asta-i sigur. Mi-au adus iar mâncare de la Mec, şi e încă caldă.  Am apă caldă curentă, deci nu sunt la periferie…”. Diana încerca să se localizeze singură pe harta imaginară a urbei. Dar nu a luat niciodată în considerare faptul că s-ar putea să nu fie aceeaşi. Cu atât mai puţin acum, când din camera alăturată se auzeau discutând nişte indivizi cam răguşiţi. Nu-i recunoştea după voce. Şi nici după chip, având în vedere că unul dintre ei intră aproape prin uşă, lăţindu-se cât era de mare pe podea. În spatele său, un altul urla de zor la el că nimeni nu-l ia de fraier şi nu-i trage ţeapa…

Un gând despre „Tu urmezi! (IV)

  1. Pingback: Tu urmezi! (V) | Random Ramblings

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s