… grăieşte cu înţelepciune un proverb cunoscut. Luat ca atare, nu ştiu câţi oameni l-au definit ca un principiu sănătos de viaţă. Însă cu mici îmbunătăţiri adăugiri, mai mult ca sigur că numărul acestora creşte vertiginos. Prin urmare, nu lăsa pe mâine ce poţi face azi… lasă pe poimâine, că poate nu va mai fi nevoie.

Sau poate se îndură cineva de tine şi te scuteşte de nişte bătăi inutile de cap.  Asta e versiunea mea. Versiune care nu mi s-a confirmat delocmai ales în ultimele zile, ba dimpotrivă. Orişicât am încercat eu să mă ascund după deget, să mă fac mică şi să trec neobservată, să mă camuflez încât nici mama să nu mă recunoască… tot în braţele mele s-a întors.  Problema, zic.

Aşa se face că evitarea unui telefon vineri după-masă s-a transformat într-o nevoie stringentă în timpul week-end-ului. Într-atât m-a măcinat lucrul ăsta, încât mi-a acaparat toţi neuronii şi nici măcar în  somn nu am avut linişte. Nici vorbă de vise plăcute, şi nici măcar de manipularea lor în caz că deviau  de la drumul cel bun. Nu! The issue s-a transformat în motiv recurent. Şi poate n-ar fi asta aşa o mare tragedie dacă aş dormi 8 ore neîntoarsă; din păcate, somnul meu se aseamănă cu nişte calupuri publicitare – scurte, dese şi enervante!

Mâine însă voi lua problema în mâini şi inima în dinţi, şi voi duce la bun sfârşit misiunea cu pricina  (gratificabilă probabil doar cu un friendly tap on the shoulder). Sper! (că va avea final fericit)

Cu alte cuvinte, dacă vineri aş fi făcut ce trebuia, moralul meu ar fi avut parte de o creştere de +10 puncte, week-end-ul meu ar fi fost mai liniştit, iar visele mele (cu care nu încetez să mă laud) infinit mai plăcute.