Acasă » Fiction » Zidul plângerii

Zidul plângerii

Îl urmărea cu privirea de câteva minute, din confortul propriei bucătării. Fără voia ei, două lacrimi se iviră din colţul ochilor şi începură să se prelingă repede pe obraji în jos.

El se rezema de un zid, clătinându-se, fiind clar pentru toţi care treceau pe lângă el că siguranţa şi controlul propriilor picioare nu erau punctele lui forte. Deşi părea îmbrăcat corespunzător, la o privire mai atentă îşi dădu seama că frigul i-a pătruns demult în oase, iar hainele zdrenţurite şi albite de vreme îl protejau cel mult împotriva unei posibile ninsori. Şi de fapt, mai mult decât frigul atotstăpânitor, vântul intens şi tăios era cel care îi lăsa cele mai multe cicatrici, biciuindu-i faţa şi lăsându-i nişte dâre fine şi violete.

Nu purta mânuşi, astfel că mâinile i se învineţiseră, abia reuşind să nu scape plasa pe care o ţinea ca pe o comoară. Cu ele tremurânde scoase din sacoşă o bucată de pâine şi una de salam, din care începu să mănânce. Mesteca încet, cu o oarecare teamă şi pătruns de nesiguranţa zilei de mâine.

Din când în când, ridica ruşinat ochii la oamenii care treceau grăbiţi pe lângă el. Oameni care cel mai adesea ignorau faptul că tocmai s-au îndepărtat de un semen de-al lor.

Nu după mult timp, lângă el apăru o femeie corpolentă, cu un batic colorat pe cap. Aplecându-se asupra lui, îi dădu un pacheţel pe care acesta îl aşeză cu grijă în plasă. Îi mai spuse şi câteva cuvinte, după care plecă.

Cel rămas în urmă se uită în urma ei câteva clipe, după care fu absorbit de bunătăţile tocmai primite, pe care le strânse în braţe.

Curând avea să se ivească un alt bărbat, la fel de sărăcăcios îmbrăcat, ce se aşeză lângă el, sprijindu-se de zid. Omul împărţi mâncarea cu el, după care scoase din interiorul hanoracului de blugi un mic flacon de plastic.

Dincolo de fereastră, fata urmărea scenele cu ochii în lacrimi, ca şi când ar fi privit un film fără happy end. Simţi dintr-o dată că i se face rău. Fugi la baie, cu gândul să se spele pe faţă cu apă rece, dar lacrimile continuau să îi ardă obrajii. Iar fiecare dintre ele aduceau cu sine o imagine, un instantaneu din amintiri pierdute în negura timpului. Acestea, la rândul lor, îi strângeau şi îi înţepau inima, făcând-o să-şi schimonosească faţa de durere şi amărăciune.

Închise ochii, iar mintea îi fugi la cineva ce semăna leit cu cei sprijiniţi de zid. Iar acel cineva se uita la ea cu ochii mici, sclipitori şi blânzi. „Te rog, nu pleca!” îi strigă ea, dar omul dispăruse deja.

Până se întoarse ea în bucătărie, în locul celor doi năpăstuiţi de soartă nu mai era decât o bucată de zid rece.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s