Acasă » Obsesii, angoase » Şoferul lu’ peşte

Şoferul lu’ peşte

Primul contact

V-am povestit când am condus eu prima oară?

De fapt, cred că e impropriu spus condus, pentru că nici măcar nu ajungeam la pedale. Dar mă ţinea tata în braţe, iar la rândul meu, reuşeam să ţin în braţe volanul. Drumul era prost, şi dacă nu mă înşeală memoria, cred că eram pe uliţele pline de gropi (de atunci, nu ştiu acum) ale Sânmartinului German (sau Sârbesc?).

Şi cum trăgeam eu de volan în stânga şi în dreapta, cu falsa impresie că ţin drumul drept, pasagerii m-au informat că am ajuns la destinaţie şi e cazul să opresc. M-am lăsat în jos cu toată greutatea, dar ţinând în continuare strâns de volan, şi am atins pedala de frână, pe care am călcat-o cu toată forţa de care e capabilă o jumătate de talpă de copil de 7 ani.

Rezultatul a fost unul brusc pentru mine, care m-am trezit apropiindu-mă vertiginos de repede de parbriz. Noroc cu tata!

Probabil de atunci mi-a intrat în sânge microbul şofatului, microb care totuşi nu m-a infectat atât de tare pe cât am crezut iniţial, dat fiind că nici la ora actuală nu am permis.

21

21 e un număr norocos pentru tinerii americani (şi cei ai altor câteva naţii), întrucât după împlinirea celor 2 decenii + 1 an de viaţă, se pot arunca fără griji în braţele lui Bachus.  Pentru mine şi pentru cei din sala de examen, 21 e un număr fatal. E graniţa subţire dintre reuşită şi eşec. 21 îţi arată că eşti capabil, dar nu suficient de mult. În cazul meu, 21 s-a tradus prima oară prin neatenţie, iar a doua oară prin inconstanţă.

Ce-i drept, mai mult decât de cele 21 de puncte, mi-a fost teamă de maşină. Iar asta pentru că „scoala” domnului instructor era o Dacie din 1900 toamna, ale cărei pedale aparent înţepenite de vreme mi-au cauzat după primele ore de condus o febră musculară comparabilă cu ziua de luni de la volei, când făceam exerciţii de forţă.

Pe lângă asta, maneta de viteze nu se lăsa înduplecată de mâna mea finuţă să intre marşarier; solicita o cantitate de forţă destul de mare, forţă pe care eu nici în ambele braţe la un loc nu o aveam. Plus motorul care se oprea uneori din senin.

Cariera de taximetrist

Deşi primul eşec nu m-a afectat foarte tare, al doilea m-a proiectat direct în butoiul cu melancolie. Mama mi-a zis însă că nu e cazul să fac din asta o tragedie, povestindu-mi cum nu a reuşit nici ea să îşi ia permisul (ce-i drept, din cu totul alte motive), pe care oricum nu şi-l dorea foarte tare.

M-a întrebat apoi pentru ce îmi trebuie carnet de conducere dacă şi aşa nu am maşină. Momentul a fost însă prost ales, eu fiind cam plouată în ziua aceea (deşi, culmea, era însorită vremea), motiv pentru care i-am replicat în mod categoric că eu vreau să mă fac taximetrist. N-a mai vorbit cu mine o săptămână. Într-un final, i-a trecut. Şi ei, şi mie.

În ilegalitate

Faptul că nu mi-am luat atunci permisul nu m-a împiedicat să mai pun mâna pe volan. E drept, asta se întâmpla doar după căderea întunericului, şi doar în locuri considerate sigure.

Astfel, prima oară am condus în afara oraşului, într-o parcare de la Comtim (parcă, oricum undeva pe unde întoarce 3-ul), iar puţin mai târziu pe o străduţa de la mine din zonă (acum intens circulată de poliţie). Diferenţa dintre antichitatea aia de Dacie şi un Opel Rekord m-au surprins. Pedalele nu opuneau o rezistenţă atât de fermă, iar schimbătorul de viteze nu mai revendica forţa unui halterofil. Per ansamblu, n-am mai fost aşa crispată la volan şi nici nu mi-a mai fost teamă de o posibilă aglomerare în trafic, astfel că m-aş fi avântat pe arterele principale ale oraşului într-o cursă nebună, dacă ţineam neapărat să nu mai conduc vreodată.

A doua încălcare a legii a avut loc la sat. Conduceam liniştită pe liniile vecine, când proprietarul mi-a zis că ar fi cazul să întorc. Deşi spaţiul era destul de generos, tot a fost nevoie de câteva manevre, între care una faţă în faţă cu o bancă de lemn şi fier forjat. Am apreciat prost, din câte se pare, distanţa şi lungimea capotei, astfel că pe lângă frâna pusă de mine, a fost nevoie şi de intervenţia frânei de mână. M-am întors contrariată spre amicul meu, şi l-am întrebat naivă:

– De ce ai tras frâna de mână?
– Pentru că mai aveam puţin şi intram în bancă.
– Dar am frânat eu….
– Da, dar mult prea delicat. Acum treci înapoi în dreapta!

Situaţia curentă şi planuri de viitor

Aştept cu multă nerăbdare să încep iar şcoala de şoferi. Nu ştiu când o să se întâmple, dar eu sper că în mai puţin de 1 an de zile să pot conduce fără teama unui dosar penal. Îmi place să conduc şi nu ştiu de ce, dar am impresia că e o activitate deosebit de relaxantă.

În acelaşi timp însă, nu înţeleg cum unii (nu dau nume) au permis de doi ani, iar maşina stă nemişcată în parcare de mai bine de un an. Ce n-aş da să le am eu pe amândouă…

5 gânduri despre „Şoferul lu’ peşte

  1. Si la mine era la fel in primul an.Mai ales ca eu am inceput sa conduc pe valea prahovei si e o placere sa te dai cu masina pe acolo.Insa de atunci au trecut cativa ani, m-am mutat in Bucuresti si trebuie sa iti spun ca simt urgent nevoie de o insigna de teleportare „a la” Star-Trek ca nu mai suport aglomeratia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s