Acasă » Fiction » 10 minute

10 minute

Stătea ghemuită într-un colţ al camerei, incapabilă mă mai scoată vreun cuvânt. Lacrimile îi curgeau şiroaie, inundându-i obrajii şi pătându-i tricoul. Din când în când, un oftat prelung împungea liniştea apăsătoare. Nu ştia cât e ceasul, dar judecând după întunericul din încăpere, era clar că se făcuse noapte. Gândurile o copleşeau, întrebări aparent lipsite de sens îi asaltau mintea din toate părţile.

Într-un târziu se ridică, ţinându-se de perete, şi se îndreptă spre baie. Drumul până acolo i se păru nesfârşit. Când aprinse lumina şi se privi în oglindă avu un şoc. Din gură îi curgea sânge, iar în spatele rânjeului forţat se iviră dinţii aliniaţi drept, cu mici franjuri pe ici pe colo, întrerupţi de câte o pauză din care ţâşnea încă sângele. Obrajii îi erau încă roşii, străbătuţi de câteva dungi albe şi subţiri. Părul îi era ciufulit, ca şi când un liliac s-ar fi zbătut prin el.

O clipă. Atât reuşi să se uite la ea. Nu înţelegea cum a ajuns acolo, în starea aia deplorabilă. Acum câteva ore era soare, cum de s-a schimbat vremea aşa de brusc? Nu, nu s-a stârnit din senin nicio furtună, cerul era albastru iar în aer plutea o aromă de primăvară. Ţinea minte că în drum spre casă se oprise lângă un copăcel plin cu flori roz şi albe; a considerat că e cel mai potrivit loc unde să îşi pună la păstrare şnurul subţite şi fragil de la mărţişorul purtat la mână până atunci (acesta cedând de la prima încercare şi se trezi împodobind o rămurică). Plecând mai departe, trecu pe lângă o palmă de pământ încărcată cu iarbă, păpădii şi bănuţi.

Dar nu, nici măcar acele imagini vesele n-o făcură să uite. 10 minute au fost suficiente pentru a-i zbuciuma existenţa-i solitară. 10 minute în care toată lumea râdea şi o arăta cu degetul. 10 minute în care urechile ei au fost acoperite cu cele mai crude cuvinte. 10 minute în care a fost ţinta celor mai răutăcioase glume. Şi din partea cui? A celor pe care îi considera cei mai buni colegi şi prieteni.

Dar de la ce a pornit avalanşa? Era distrasă, iar privirea ei trecea prin colegi, până dincolo de fereastră. Însă traiectoria avea în cale un coleg, timid la prima vedere, dar din cale-afară de arogant. Îi surprinse privirea şi îi aruncă zeflemitor o replică:

– Eu ştiu că sunt chipeş, dar n-am nevoie de admiraţia ta.

Fata roşi toată şi n-a mai apucat să scoată vreun cuvânt, pentru că ceilalţi au început imediat să vorbească în numele ei.

– A, nu, doar mi-ar place să ne-o tragem câteodată, se auzi un glas de băiat imitând-o.
– Cu tine? Nici să mă plăteşti.
– Eu nu ştiu cum te suporţi! Degeaba mergi la înot, că tot strâmb ai corpul. Uite numai cum îţi atârnă mâinile pe lângă el, zici că-s prinse cu nişte cârlige pe o sârmă de rufe.
– Şi ceasul ăla de modă veche, de unde îl ai? Din piaţă, pun pariu, cumpărat cu 3 lei. Asta e, dacă nu te duce capul să faci lucruri mai serioase din care să scoţi bani frumoşi. Că şi aşa ai tăi sunt vai de capul lor. Am văzut-o alaltăieri pe maică-ta, trăgea un căruţ după ea. Ce-avea acolo, ajutoare? Sau se întorcea cu o recoltă bogată de la tomberoane?

Clasa izbucni în râs, dându-şi coate şi uitându-se insistent la fata al cărei chip trecu de la roşu aprins la galben pal. Încercă să se apere, dar nu reuşi decât să scoată din ea un fel de mormăit.

– Ce, ai uitat să vorbeşti? Sau ai tăi n-au fost în stare nici măcar să te trimită să faci 4 clase? Serios? Cum ai ajuns aici atunci? Pe pile nu cred, că n-ai tu atâţia bani şi nici n-o să ai vreodată. Aaaa, stai, nu cumva…?

O nouă rafală se râsete se prăbuşi în capul ei. Îşi acoperi faţa cu mâinile şi închise ochii.

– Bă, nu vă gândiţi la prostii! Fata probabil se mişcă ca o scândură. Că oricum de sărutat nu are habar, că mi-a spus mie. Cred că maică-sa i-a aranjat ceva, că se cunoaşte cu directorul.I-am văzut într-o poză dintr-un album mai vechi, la ea acasă. Părea că o ţine de mijloc, dar sunt sigură că mâna lui se oprise pe fund, că ea zâmbea fericită.

Auzind acestea, fata începu să plângă, recunoscând glasul prietenei ei cea mai bună. Da, e drept că nu ştia să sărute, că nu avusese niciun prieten până la vârsta aia. Dar asta nu îi dădea dreptul să spună ce a spus. Iar celelalte cuvinte… de unde i-or fi venit astfel de idei? Mama ei a iubit un singur om, iar acela era tatăl ei, care acum era internat în spital în urma unui accident de muncă.

– Auzi, fetiţo, să vorbeşti nu ştii, să te fuţi nu ştii, atunci ce ştii să faci? Nu prea te duce capul, ai? Ha, o sa ajungi un nimeni ăn viaţă. De fapt ce să mai ajungi, că de pe acum eşti un nimeni. Uite, pentru că sunt un om bun, mă cobor la nivelul tău de tută şi te las să îmi cureţi adidaşii. Sau mai bine nu, că sunt de firmă, şi tu probabil o să-i faci praf. Fatăăă! Eşti praf, nu-nţelegi?

Lacrimile îi curgeau fără încetate, capul îi vâjâia sub ploaia de cuvinte batjocoritoare venite din toate direcţiile, iar pe ochi parcă i se pusese ceaţă, că abia mai distingea siluetele colegilor.

Atâta umilintă nu suportase în viaţa ei. Nici măcar atunci când…, dar refuză să dea curs până la capăt gândului.

Se ridică din bancă cu gândul să-şi pună cât mai repede caietele în ghiozdan şi să plece acasă, dar întrucât tremura deja, scăpă câteva pe jos.

Când a ieşit din clasă, a mai auzit doar „vai, s-a supărat; şi-a luat jucăriile şşi acum o sa meargă să plângă la maică-sa-n poală”.

După ce închise uşa apartamentului, se duse direct la oglindă. Nu, nu era deloc urâtă şi strâmbă. Avea corpul bine proporţionat, iar trăsăturile feţei încadrate de ochii mari şi verzi îi dădeau alura unei copile care nu va creşte mare niciodată.

Totuşi, auzea în continuare dialogul purtat pe seama ei, şi râsetele gălăgioase ale colegilor. A început să se pălmuiască, gândindu-se că aşa va scăpa de voci, dar ele parcă râdeau şi mai tare. Palmele curgeau fără oprire, iar pe măsură ce obrajii se înroşeau, simţea cum o curprinde un val de căldură. Începu să numere, voind să vadă după cât timp vor înceta acele glasuri să o bântuie. 10 minute n-a făcut altceva decât să îşi dea palme şi să strige la ea, alăturându-se vocilor, „eşti nebună? ţi-ai pierdut minţile, unde o să ajungi aşa?”. După care ameţită deja de la atâta agitaţie, căzu lovindu-se cu bărbia de colţul dur al căzii. Se auzi întâi un scrâşnet de dinţi, apoi un sunet ca de gresie spartă pe asfalt, un gemet prelung, iar în final linişte.

Începu iar să plângă şi fugi la ea în cameră, ascunzându-se de ea însăşi, după dulap.

Acum stătea în faţa oglinzii din baie, cu privirea pironită în pământ şi strângând o lamă de ras în mână…

3 gânduri despre „10 minute

  1. Epiphany: a good reason to justify the existence of iron maidens… and other some such toys :D

    N-am mai vazut o povestioara atat de dramatica de la Traian Demetrescu incoace… bravos! Mai ales ca, spre deosebire de Tradem, tu n-ai avut nici o conotatie socialista in text. :D

  2. Pingback: 10 minute « Smeagol's Ramblings

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s