Aşa-mi spuneam eu când aveam vreo 7 ani şi înfingeam delicat seringa umplută cu apă în fundul păpuşii pentru a-i face injecţia cuvenită. Că doar era bolnavă şi trebuia să se facă bine. Iar eu aveam deja fundul tăbăcit de injecţii la vârsta respectivă, deci era musai ca ele să fie singura cale de scăpare. Şi singura acţiune preliminară se rezuma la ascultarea bătăilor inimii cu stetoscopul, care evident nu avea rezultate pozitive.

Am ţinut de meseria asta până în primele clase primare, când fiecare vacanţă era prilej de practică medicală pe păpuşi. Mai multe de data aceasta, pentru că se adăugau şi cele ale verişoarei mele, când venea cu ele la control. Iar dacă nu mă înşel, într-una din acele veri am efectual şi prima operaţie, ce a constat în efectuarea unei „maggot hole in her belly”.

Mai târziu, când soră-mea intrase la liceu şi se iniţia în tainele informaticii, am vrut să mă fac… antivirus. Necum ştiam eu la vârsta aia că antivirusul e de fapt obiectul muncii unui programator, dar ce mai conta? Abia aşteptam să mă fac mare, să calc pe urmele lu’ soră-mea.

Însă tot în perioada respectvă, răsfoind pe îndelete cataloagele Neckerman, mă uitam cu jind la telescoape şi visam la cum ar fi să fiu astronom şi să mă uit la stele şi planete în fiecare zi.

În orice caz, dorinţa de a mă face antivirus s-a năruit în clasa a VI-a, când am dat de fizică şi am decis că mă fac om de ştiinţă. Dar nu pentru că aveam orgasm la ora de fizică de minunată ce era, ci pentru a-i face în ciudă soră-mii, care n-o putea suferi.

Mi-a trecut însă repede, pentru că prin clasa a VII-a descopeream romanele poliţiste, deci ce meserie mai mişto îmi puteam alege, dacă nu aceea de criminalist? Mă şi vedeam în locul lui Colombo sau al Jessicăi Fletcher, dând de cap celor mai îmbârligate crime.

Când am intrat la liceu, tocmai începuse pe ProTv Ally McBeal. Evident că mi s-a înfiripat idea că aş vrea să mă fac avocat, mai ales că serialul ăla îmi dădea impresia că a ţine o pledoarie în faţa juraţilor e floare la ureche.

Ceva mai târziu, după ce la orele de practică lucram cu sârg în cadrul firmelor de exerciţiu (create de noi),  corelat cu profilul de turism la care m-am înscris, am ajuns la concluzia că un hotel ar fi cel mai potrivit loc în care aş putea lucra. Momentul meu de maximă certitudine a fost la târgul internaţional de firme de exerciţiu, unde eram strânşi laolaltă elevi din câteva ţări, fiecare dornic să arate că firma lui e cea mai tare.

Mi-a trecut după ce am intrat la facultate şi având prea mult timp liber, am început să mă uit când la CSI, când la Without a Trace, când la Crime Night de pe Discovery. Mi-a revenit subit idea că mi-ar sta bine să lucrez în cadrul poliţiei.  De fapt, cred că domeniul ăsta a rămas constant de-a lungul timpului, undeva în topul priorităţilor.

Ulterior am dat de gustul reclamelor şi, la fel ca trei sfert din populaţia studenţească, am vrut să lucrez în publicitate. Că doar e la modă. Ce-i drept, am ajuns destul de repede la concluzia că a-ţi găsi un loc printre publicitari nu e chiar uşor, astfel că dorinţa de a face reclame a intrat în hibernare.

Apoi am început să scriu pe blog. Întâi la mine, apoi şi la alţii. Culmea că mi-a şi plăcut. Mie, care fugeam de comentarii literare şi compuneri, şi care preferam de o mie de ori să rezolv probleme la mate sau chimie decât să fac descrierea unui personaj. Ciudată întorsătură, nu-i aşa?

Dar cum „all good things must come to an end”, aşa şi eu mă aflu acum la o încrucişare de drumuri şi nu mai ştiu încotro s-o apuc.  M-aş apuca de scris un roman sau un scenariu de film, aş face un master în „forensic simulation and reconstruction”, aş face voluntariat într-o ţară din Africa, ba chiar aş lua lecţii de gastronomie. La fel cum aş fi în stare să fac ordine şi să aranjez la dungă toate hainele din dulapurile prietenilor mei. Din nou, ciudată înşiruire, nu-i aşa?

Dar pe cât de mult mi-ar place să am un job care presupune multă acţiune şi adrenalină, care nu mi-ar da pace nici la prânz, nici la 3 dimineaţa,  la fel de mult mi-ar place unul considerat normal, cu program fix şi nu foarte stresant, dar care îmi lasă timp şi energie pentru a mă ocupa de micile şi marile mele obsesii.

Mi-e teamă să pun în balanţă cele două opţiuni. Dacă au aceeaşi greutate?