Există o categorie de oameni care tind să pună semnul egalităţii între „mănânci cât poţi” şi „mănânci până nu mai poţi”…
Personal, consider că prima expresie se referă la a mânca atât cât să-ţi potoleşti foamea. Şi ţinând cont de sfatul medicului, care spune să nu te ridici de la masă sătul, întrucât senzaţia de saturaţie intervine la scurt timp după ce ai mâncat, e relativ uşor de înteles deci sensul primei expresii.
Am observat însă că unii oameni consideră că foamea dispare abia atunci când abia poţi să te ridici de la masă de plin ce eşti.
Primul exemplu care îmi trece prin cap este bunică-mea, dar după un scurt moment de reflecţie îmi dau seama că mai pot enumera încă cel puţin 3 persoane pe care le cunosc personal. Ca să nu mai zic de cele despre care îmi povestesc diverşi prieteni şi cunoscuţi.
Mai mult, am constatat că aceleaşi persoane care fac astfel de confuzii tind să considere că omul poate mânca oricât fără riscul de a lua în greutate, în special când vine vorba de membrii familiei (cu precădere odraslele), aceştia primind mereu celebra replică „lasă, că arăţi foarte bine aşa!”.
De asemenea, tot ele interpretează un refuz ca o potenţială cură de slăbire sau, în unele cazuri, ca mofturi. Ceea ce, evident, nu este întotdeauna adevărat. Însă chiar şi aşa de ar sta lucrurile, de ce nu pot accepta situaţia pur şi simplu?
Eu recunosc, manc precum o sparta. Odata am golit frigiderul. De stress, de plictiseala, de pofta [el mai grav, pofta], de sete [uneori nu-mi dau seama ca de fapt mi-e sete, si ma pun sa infulec], de ciuda etc. Si da: mi-e rau, dar rau rau, dar nu-s bulimica. Stau ca paralitica un pic sa treaca burta si apoi imi vad de treaba. Nu m-am invatat minte… deci da.
serotonina, serotonina :D
Noah, dragă Anda, nici eu nu mă dau în lături de la festine pantagruelice, dar ăstea sunt excepţiile care întăresc regula! :D