Maseaua de minte a inceput sa isi faca simtita prezenta de sambata dimineata. Mintea insa, nici pana in ziua de azi. O astept, plina de durere (la propriu) si speranta.

Cum spuneam, de cateva zile traiesc intr-o simbioza aproape perfecta cu durerea provocata de cresterea maselei de minte (partea dreapta, jos – 4.8 in limbaj medical). Chestia asta ma cam enerveaza uneori, pentru ca durerea se cam joaca cu mine, nedandu-mi timp de ragaz decat atunci cand iau un pumn de pastile calmane si antiinflamatorii. Astfel, durerea se manifesta in urmatoarele feluri: cand este puternica, de ma face aproape sa plang si sa ma dau cu capul de pereti, cand este surda, caz in care este imi creaza mai mult disconfort decat suferinta, si cand lipseste, cazul ideal si fericit, din pacate si cel mai rar.

Partea buna in toata afacerea asta cu maseara de minte si durerea, este ca, desi dorm fragmentat, trezindu-ma de cateva ori pe noapte, calitatea somnului este mai ridicata decat in mod obisnuit. Cu toate acestea, nu vreau sa ma obisnuiesc asa. Mai bine dorm neintoarsa si relativ prost, dar fara sa ma trezesc in dureri insuportabile, decat sa dorm bine, fragmentat si sa ma trezesc in chinuri.

Oricum, pana trece aceasta perioada delicata, traiasca algocalminul, ketonalul si ampicilina. Va multumesc, nu cred ca as fi rezistat fara voi!

In alta ordine de idei, sentimentul meu ca saptamana asta va fi una mai relaxata s-a destramat inca dinainte sa inceapa ziua de luni. De fapt, cam de vineri dupa-masa.  Am mult, mult, mult de scris. Si timp, mai putin. Mi-am si zis: o sa numar zilele pana in 9 februarie, cand incepe intr-adevar, o perioada fara agitatie.

Ursu’ inca nu are nume, dar pana la finalul saptamanii o sa ma dau peste cap si o sa il botez.

In tot acest timp insa, eu astept mintea aia. Sper sa vina odata, ca tare am nevoie de ea!

Over and out!