Recent, am avut o discuţie cu cineva legată de termopane. Discuţie în urma căreia am ajuns la concluzia că, din câte se pare sau după cum consideră unii, a-ţi îmbrăca toată casa în termopane reprezintă unitatea de măsură pentru a fi în rând cu lumea.

“Uite, în blocul de vizavi e o familie de intelectuali, el e inginer, iar ea e profesoară. Toţi de pe scară şi-au pus termopane – inclusiv la balcon, numai ei nu. Păi spune şi tu!”

Am încercat să-i explic că poate oamenii nu vor, că poate nu le plac termopanele, sau pentru că, pur şi simplu, nu consideră că e necesar să-şi decoreze casa cu termopane. N-a fost chip să ajung la o înţelegere. Nu există motiv suficient de solid pentru care să nu-ţi pui termopane la casă, iar faptul că nu ai bani reprezintă, cel mult, o scuză; dar şi aia temporară.

Nici nu mai ştiu când a început moda asta cu geamurile termopan, însă cert este că într-o perioadă răsăreau aproape peste noapte. Străzi cu al căror decor mă obişuisem de ani de zile, s-au modificat brusc, şi mai să nu le recunosc.

Înţeleg că sunt bune izolatoare fonice (deşi mi s-a întâmplat ocazional să mă îndoiesc şi de asta), respectiv termice, însă unele clădiri nu prea au nevoie de aşa ceva.

În ianuarie, când m-am plimbat agale prin Braşov, am rămas uimită să constat că unele clădiri de factură mai veche aveau geamuri termopan. Nu spun că arătau de-a dreptul oribil. Toată frumuseţea lor de clădiri vechi şi cu o oarecare încărcătură istorică a fost înghiţită de ramele de plastic, lăsând loc unei combinaţii cel puţin ciudate de stiluri. 

E necesar să avem toţi termopane? Întreb şi eu…

Eh, şi cum tot se întorsese iarna, şi cum tot citisem printr-o carte de-a lui Dan Puric despre cum făcea bunica lui cozonaci, ce mi-am zis? Da’ io de ce n-aş face nişte cozonaci? Nu contează că nu mai făcusem în viaţa mea, şi că mai aveam şi o mică aversiune faţă de orice preparat ce implică şi cocă (din cauză că mi se lipeşte de palme, de nu-l mai dau jos decât cu cuţitul).

Zis (în gând) şi făcut. Adică m-am repezit pân’ la magazin să iau cele trebuincioase (şi lipsă la inventar în cămară), şi m-am apucat de treabă….

Degeaba am citit zeci de reţete despre cum se face maiaua, că mie tot un cocoloş mi-a ieşit. Şi de crescut, n-am crescut precum Făt Frumos din basme, nici suită pe calorifer. Maiaua, adică.

Şi cum era de aşteptat, în momentul în care m-am pus să frământ efectiv aluatul, n-am mai putut scăpa de el. Dă-i cu făină, dă-i cu ulei, iar cu făină, iar cu ulei, mă rog, până la urmă l-am dres. Apoi am aşteptat iar vreo oră să crească. Bineînţeles, tot cocoţat pe calorifer, să-i fie cald. Nu s-a rupt cu crescutul, dar măcar n-a rămas mic.

După care am întâmpinat o altă provocare. Anume întinsul foilor. Dar cum să le întind, că erau ca o bucată de elastic. Eu le intindeam pe toată masa, ele revenea înapoi, cât un petec de hârtie. (şi apropo de întins, m-am bucurat că măcar de data asta găsisem făcăleţul, pentru că ultima oară întinsesem o foaie de aluat cu o sticlă de vin…). Dar am trecut cu bine şi prin această probă de foc.

Bine, nu spun că primului cozonac îi dăduse umplutura pe-afară, că pusesem prea mult. A ieşit un cozonac decorat, interior şi exterior, cu cremă de cacao cu nuci.

În fine, ceva-ceva tot a ieşit din toată învălmăşeala aia de făină, ouă, ulei, nuci, cacao, esenţă de rom şi portocale, albuş bătut bine şi drojdie. După cum se poate vedea şi în poza de mai jos…

Însă per ansamblu, chiar dacă înainte să intre în cuptor nu arătau precum în clipul ăsta (pe care l-am descoperit abia când cozonacii mei se coceau), eu am fost foarte mândră de ei. Plus că, pe lângă a fi comestibili, cei trei mândrii cozonaci ce au speriat bucătăria (că atâţia au ieşit) au fost şi buni, după spusele celor care s-au riscat să-l încerce.

Iată, se împlinesc imediat 13 ani de când am văzut pentru prima oară un telefon mobil. În viaţa reală, nu în Dosarele X. Îl chema Alcatel One Touch Easy şi îi aparţinea lu’ mama. În toamna aceluiaşi an, am avut ocazia să văd îndeaproape un al doilea telefon mobil, pe care îl chema tot Alcatel OT Easy, dar care aparţinea unei colege de cămin.

O ţin minte şi acum pe colega, cocoţată în vârful patului, pieptănându-şi părul proaspăt spălat, şi butonând în acelaşi timp la telefon. Îmi sclipeau ochii de fiecare dată când mă suna mama pe telefonul colegei, şi nu mai trebuia să cobor la secretariat, să vorbesc de la un telefon cât o cutie de mare, care făcea de toate. Adică de acolo se trimiteau şi faxuri, am aflat mai târziu. Şi mai ţin minte cum aceeaşi colegă m-a atenţionat să nu mai vorbesc la telefon în timp ce acesta se încarcă, pentru că explodează. Sincer, m-a cam speriat în primă fază, dar când am văzut că nu explodează nimic, mi-am văzut în continuare de schimbul de informaţii cu mama.

Recunosc, m-am tot întrebat cum pot oamenii să vorbească la două telefoane care nu sunt legate între ele prin niscai fire. Mi se părea posibil doar în filme, pentru că acolo se face uz de imaginaţie. Insă în ceea ce priveşte aceeaşi viaţă reală, sens avea doar vorbitul de la telefonul cu disc de la Romtelecom (de la Electromureş, de fapt, mi s-a şoptit în cască), din fundul căruia pleca un fir Dumnezeu şi instalatorii săi ştiu unde. Într-un aparat mai mare şi mai complicat, de unde plecau mai departe alte fire, am presupus mai târziu. Nu că aş fi înţeles mare lucru din mecanism, dar faptul că vedeam pe unde pleacă cuvintele mele prin receptor, şi că puteam inclusiv atinge cablul ăla (fără să mă curentez), mă convinseseră sută la sută.

În plus, prin acelaşi telefon cu disc vorbisem cu Maia (care tot timpul vorbea mai tare, să fie sigură că o auzim, fiind aşa distanţă mare între noi). E drept, pentru asta Maia trebuia să meargă la vecini. Care vecini nu puteau suna la noi decât prin centrală si cu taxă inversă. Iar noi îi puteam suna doar prin centrală, pentru că aveau un număr din cale-afară de dubios. 157A, dacă-mi aduc bine aminte. Irelevant că avea prefix de Olt, pentru că nu eu n-am găsit pe disc litera A. Bine, prima oară m-am gândit că poate tre’ să rotesc discul de mai multe ori. N-am sunat în Zimbabwe, ci doar la un număr nealocat. Din fericire.

Dar să nu divagăm…

Pentru că în vara următorului an, aveam să văd un alt telefon din seria mobil, şi anume un Bosch. Dar nu mai reţin de care era, ci doar că arăta precum o cărămidă cu antenă. Ca o staţie de emisie-recepţie, cum foloseau nenii de la gară, când dirijau trenurile.

Mai apoi a avut şi soră-mea, un Motorola T180. Cu abonament Connex Cent 500, datorită căruia am ajutat-o în primele  două săptămâni să câştige o factură de aproape 2 milioane de lei vechi. Nu ştiam eu pe atunci de cartele prepay.

Pe alea le-am descoperit câţiva ani mai târziu, odată cu primul meu telefon mobil, Motorola T190. Care mobil avea nişte taste imposibil de mici, că mă mir şi acum cum naiba scriam mesaje cu ele. Ah, da, foarte încântată am fost că puteam suna, dar mai ales trimite mesaje din deplasare! Iar asta fără intervenţia divină a vreunui creion şi a unei foi de hârtie.

Bine, nu spun că prima oară mi-a fost teamă să-l iau cu mine la şcoală (eram în clasa a XI-a). Dar nu din cauză că mi-l puteau confisca profesorii, ci pentru că-l puteam pierde. Dar până la urmă mi-am învins teama, că doar de-aia-i telefon mobil, să-l iei cu tine peste tot… iar nu să-l ţii în dulap o săptămână, cum îmi povestea un client.

Iar în 5 noiembrie 2006 am cunoscut prima şi cea mai mare dragoste mobilă, în carcasa lui Nokia 1110i. Mai bine de 5 ani am fost nedespărţiţi, până am decis să-l donez mamei (Alcatelul decedase între timp). Mai trăieşte şi astăzi, iar ocazional îi dă mamei palpitaţii, când îi spune din buzunarul şorţului că e ora 15 şi 4 minute. Cu de la sine putere, şi prin apăsarea involuntară a steluţei.

Cât priveşte internetul pe mobil, mare minune!, l-am descoperit abia când mi-a încăput pe mâini drăgălaşul Samsung ZV40. A nu se înţelege de aici că nu aflasem de existenţa internetului pe mobil. Coborâsem, totuşi, de ceva vreme din copac. Doar că abia atunci am avut ocazia să mă şi joc cu internetul via celular. Şi tare grozav a fost! Eram aşa mândră când vedeam că-mi apare vreun tweet via mobile, de parcă aş fi câştigat la 500 metri fluture.

Dar în sfârşit. Samsungul respectiv, pe cât mi-a fost de drag, pe atât l-am plâns (cât s-a putut, desigur, pentru că râdeam în hohote) când şi-a dat sfârşitul pe din două. Literalmente. Şi acum scuzată-mi fie comparaţia morbidă, însă era ca o găină decapitată, care încă mai umbla năucă. Şi telefonul a sunat, dar n-a mai auzit nimic.

Acum am un telefon mai deştept ca toate de până acum la un loc. Iar uneori îl bănuiesc a fi mai deştept decât mine, dar asta-i altă poveste. Are o mulţime de taste, şi un carneţel încorporat, în care notez tot felul de prostioare. Şi nu, nu e curierul de mesaje expediate.

Şi că tot veni vorba de telefoane deştepte (că de fapt aici voiam să ajung, după această introducere kilometrică). Tot timpul, şi aproape fără excepţie, mă întreb ce-l îndeamnă pe unul şi pe altul să-şi ia un smartphone. Pentru că unii încă se mai împiedică în slide-ul şi tastele unui Nokia 2220, însă ei vor Galaxy S3. Cu deja clasicele “taste pe geam”. Ştiu că par răutăcioasă, ţinând cont că omul poate învăţa – dacă vrea, bineînţeles, dar unele telefoane deştepte n-ar trebui să încapă pe mâna unor indivizi mai puţin deştepţi ca ele, decât pentru probe de anduranţă.

Probabil e redundant să reiau tema, însă funcţia de bază a telefonului, aşa cum l-au gândit şi Graham Bell şi Innocenzo Manzetti, e să transmită vocea umană la o distanţă mai departe de uşa de la intrare. Adică să vorbeşti. Pe care mulţi au început s-o ignore, mai ales de când telefoanele au început să ne dea trezirea cu tot cu cafeaua de dimineaţă (glumesc!).

Recunosc însă, îmi place la nebunie să mă joc cu aplicaţia meteo de pe smartphone-ul omului, care-mi arată câte grade cu minus sunt la Magadan şi Irkutsk, în vreme ce la noi sunt +15°C. De altfel, sunt ferm convinsă că fiecare utilizator de smartphone are câte o aplicaţie preferată. Şi mă întreb care-o fi aceea…

photo

Fascinaţia pentru somn mi s-a trezit din nou de când am reînceput să dorm bine. Aşa de bine dorm (şi aşa de frumos visez) încât am uneori impresia că nu-mi ajunge niciodată.

De fapt, nici nu fac bine ochi dimineaţa, că mă şi gândesc cum să adorm înapoi. Ce-i drept, asta nu înseamnă că şi reuşesc, însă speranţa moare ultima, mai ales dacă în acel moment se porneşte şi alarma.

Dar să vă spun cum dorm. Păi dorm bine. Şi pe o parte. Pe partea stângă, cel mai adesea. Mai dorm şi pe partea dreaptă, însă în reprize mai scurte, de obicei la începutul somnului. Moment în care fie mă vâr în sufletul omului, fie mă încolăcesc toată în jurul lui, ca un şarpe.

Ţin minte că atunci când eram mică mai dădeam din picioare. Acum nu ştiu dacă mai fac asta, pentru că omul e tot timpul diplomat şi nu-mi spune că de-asta migrează de lângă mine. Spune doar că-l sufoc cu atâta căldură.

Din păcate pentru el, migrează spre marginea patului. Însă eu, asemeni metalului faţă-n faţă cu magnetul, migrez după el.

Din fericire pentru el, încă nu s-a trezit pe covor… deşi nu e timpul pierdut. Eu însă presimt că norocul ăsta al lui are zilele numărate. Asta rămâne oricum de văzut. Şi de simţit (din partea lui).

A nu se înţelege de aici că eu am gânduri de cotropire a patului; însă am momente în care cred în teoria precedentului… chiar dacă precedentul m-a văzut pe mine cât pe ce căzând din pat. Şi încă de la înălţime, pentru că respectivul pat avea două saltele. Iar factorul migrator a fost, în cazul acela, soră-mea.

Alte feluri în care dorm includ pe spate, cu un picior scos de sub plapumă, sau pe burtă, cu mâinile îmbrăţişând perna.

Vă spun toate astea, pentru că acum câţiva ani descoperisem un articol pe tema asta. Un fel de „spune-mi cum dormi, ca să-ţi spun cine eşti”. Nu mai ţin minte mare lucru din el (deşi l-am citit cu mare curiozitate) afară de poze, care erau colorate, şi care înfăţişau doi oameni dormind în diverse poziţii. Eu tind să cred că felul în care dorm reflectă şi ce coşmaruri au visat. Cum altfel s-ar explica o poziţie de somn circită, într-o margine de pat? Mă rog, autorul spunea ceva de felul în care se înţeleg (sau nu prea).

Oricum, la întrebarea „spune-mi, cum dormi?”, n-ar fi mai la obiect dacă am răspunde cu „bine” sau „prost”? Că până la urmă, exact aşa e. Am dormit bine sau am dormit prost. E simplu, nu?

Mi-am adus aminte recent de ele, cu ocazia unui vis cataclismic. Vorba vine mi-am adus aminte de ele, că n-aş putea uita aşa frumuseţi de vise pentru nimic în lume.

Am vrut să vi le povestesc încă de luna trecută, însă subsemnata a fost puţin mai ocupată, visând şi alte vise, nu neapărat la fel de sinistre, însă pe aproape. Şi nu, n-am dormit toată luna lui Undrea, ba dimpotrivă. Dar în sfârşit…

Primo

Mă trezesc brusc şi mă ridic în capul oaselor. Mă năpădeşte o senzaţie că ceva nu-i în regulă, dar ce? Afară încă se îngână ziua cu noaptea, sau cel puţin aşa pare. Mă apropii de geam, iar senzaţia de ceva nu-i în regulă prinde contur. Blocurile de la câteva străzi distanţă încep să se prăbuşească. Privesc împietrită, ca la un film de groază, cum acoperişul şi etajele superioare se desprind, cărămidă cu cărămidă, apoi se pornesc în cascadă, înghiţind şi etajele inferioare.

Mi-e teamă. Oare ce se întâmplă? Şi ce fel de cutremur e ăsta în care pământul nu se clatină? Candelabrul e în continuare nemişcat, suspendat de tavan, iar varul de pe pereţi n-a luat-o la vale nici măcar un milimetru.

Nu, pământul nu se clatină, şi totuşi, uite, până şi clădirea de vizavi se dezintegrează începând cu ultimul etaj. Spre cer se ridică un nor mare de praf! Cât mai durează până voi aluneca şi eu sub dărâmături?

Aproape involuntar, gândurile îmi aleargă la bunica. O sun, dar la capătul firului se aude o voce de bărbat. În disperarea mea, încep să strig “nuuuuu, nu se poate!!”. Gâtul mi se îneacă de plâns. Vocea de bărbat însă mă linişteşte; îmi spune că bunica e bine, n-a păţit nimic, iar cât de curând o voi vedea. O sun şi pe mama, aflată însă la câteva sute de kilometri distanţă. Nu, la ea nu s-a dărâmat nimic. Însă persistă acelaşi cer întunecat, ca într-o noapte acoperită cu nori cenuşii.

Nu ştiu de unde am praf de dărâmături pe mine, dar încerc să mă scutur şi să pun alte haine pe mine. Dar nu prea am succes, fiecare piesă de îmbrăcăminte îmi alunecă din mâini.

Şi când credeam că totul s-a terminat, mai ridic o dată ochii spre cer – un soare aproape stins în stânga, deasupra grădiniţei, şi încă un soare palid, alb, în dreapta. Dar dacă ăsta nu e sfârşitul… atunci ce e?

Secondo

Telefonul mă trezeşte brusc din somn la ora 4. Ţârâitul e prelung şi insistent, prevestind o dimineaţă timpurie. Juma’ de oră mai târziu ies pe uşă, în căutarea unei fetiţe de nici 6 ani, răpită de propriul ei tată. Când am auzit prima oară detaliile cazului, am crezut că încă dorm. Cum să-ţi răpeşti propria fiică? Dar asta urma eu să investighez şi n-aveam timp de pierdut.

Era cu puţin înainte de prânz când am ajuns la birou şi am început să pun cap la cap, ca într-un puzzle, toate informaţiile culese din declaraţii şi descrieri. Însă unele lucruri nu se legau, şi aveam impresia că cel mai important element îmi scapă printre degete.

Ies pe balconul îngust pentru o gură de aer. Bulevardul forfoteşte de lume. Ceva mai în spate, o căsuţă de lemn, cu un singur etaj, îmi atrage atenţia. Aspectul ei rustic, cu portic, pare atipic pentru zona în care se află. Şi totuşi, poate tocmai datorită antitezei de stiluri, îmi pare şi mai drăguţă. Mă gândesc cât de plăcut poate fi să locuieşti într-o astfel de căsuţă, tocmai în inima oraşului.

Însă nu apuc să-mi duc gândul până la capăt, pentru că din cer coboară o vâlvătaie, iar acea căsuţă se transformă pe loc într-un munte de flăcări. Consternată, mă gândesc cu groază că înăuntru s-ar putea afla oameni, şi îmi caut telefonul să sun la pompieri. Dar nici bine nu formez numărul de urgenţă, că se petrece altă scenă desprinsă din filmele sf. Căsuţa în flăcări coboară domol în pământ până dispare, iar înapoi urcă aceeaşi căsuţă, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mă frec la ochi, având impresia că am halucinaţii. Bulevardul e în continuare aglomerat, însă nimeni nu pare să fi observat nimic. Oamenii mişună grăbiţi, preocupaţi de propriile lor griji.

Rămân cu telefonul în mână, când privirea îmi este atrasă de o altă imagine halucinantă. O statuie din părculeţul ce delimitează într-o parte bulevardul sare în aer. Aşa, din senin. Praful urcă spre cer, în timp ce bucăţi de piatră se prăvălesc ici-colo. Nu pare a se fi soldat cu victime, însă nici de această dată nu se opreşte nimeni. Lumea îşi vede de drum, cel mult încetinind pasul pentru a privi ca la un teatru al absurdului. Parcă nu-s oameni, ci roboţei cu mintea blocată.

Ceva se întâmplă!

Terzo

- Băi, Giu, urcă repede în taxi, că altfel nu mai ajungem întrege acasă! am urlat la colega mea, în timp ce o împingeam în maşină.

Partea bună e până la urmă a intrat în maşină, iar maşina a plecat. Partea proastă e că eu n-am mai apucat, fiind prinsă în îmbulzeala de pe stradă. Era aproape 10 seara, într-un cartier de la periferia oraşului. Iar străzile nu erau nici măcar în timpul zilei foarte sigure, dar mai noaptea. Aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut decât să mă sustrag mulţimii şi să mă ascund. Am reuşit să mă depărtez, însă fiecare pas îl făceam cu răsuflarea tăiată şi cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot. Noaptea mi-am petrecut-o strecurându-mă pe alei lăturalnice, astfel că abia spre dimineaţă am ajuns acasă.

Mama era în bucătărie, iar soarele se înălţa mândru pe cer, ca un glob de foc. Mi-a aruncat o privire mirată, dar n-a zis nimic. În hol m-am lovit de tata, care se pregătea să plece la lucru. Mai puţin scump la vorbă ca mama, a rostit un „neaţa!”, apoi a ieşit pe uşă.

N-aveam alte gânduri decât să fac un duş rapid, să mănânc şi să mă arunc în pat, să dorm. Aşa că după o raită pe la baie, m-am întors în bucătărie, unde mama terminase de pregătit omleta şi o salată. Îmi părea puţin neliniştită, dar m-a asigurat că toate-s bune. Nu prea mi-a venit a crede, mai ales că soarele devenise dintr-o dată foarte dogorâtor. Şi foarte mare, ca şi când ar fi răsărit de după blocul de vizavi, stând ca o enormă decoraţie de Crăciun în vârful bradului. Doar că nu era acolo niciun brad, doar un plop plăpând, şi nu era nici Crăciun. Era primăvară.

Iar în timp ce făceam în gând aceste comparaţii, m-am trezit că-i spun mamei:

- Să ştii că nu-i bine!

Şi imediat am observat cum mâna îmi ia foc şi arde precum o foaie de hârtie, iar flacăra urcă pe braţ în sus, iar în curând mă transform toată într-o foiţă de cenuşă. Ultimul gând a fost că „asta a fost tot”. Sau trebuia să fie, pentru că două minute mai târziu eram înapoi întreagă, dar cu mâna începând să sfârâie încet a ars.

- Oare de câte ori o să ard?

Ah, visul ăla cataclismic de care vă ziceam la început era despre o zonă aflată de cealaltă parte a globului, în care oricine intra, se dezintegra uşurel în grăunţe de nisip. O persoană din faţa mea făcuse greşeala să-şi vâre o palmă dincolo de linia delimitativă, şi cu fiecare centimetru înaintat, începând cu degetele, palma s-a prelins în jos în formă de nisip, ca varul pe perete.

Şi acum întrebare.

photo

Pe undeva pe la 13 ani (sau acum vreo 13 ani, că tot aia e), căpătasem de la părinţi libertatea de a mă tunde după cum mă taie pe mine capul. A fost momentul în care mi-am luat adio de la tunsoarea băieţească, în urma căreia lumea mă confunda adesea, în mod evident, cu un băieţel. Prin urmare, tata m-a luat de mână şi m-a dus la un prieten de-al său, ce era frizer la frizeria de stat din cartier. Îl ţin minte şi acum (şi l-am tot căutat cu privirea de fiecare dată când am mai trecut pe acolo), înalt şi deşirat, cu freză a la Ilie Năstase, şi amuzant din cale-afară. Am răsfoit rapid prin catalogul de frizuri, am pus degetul pe o poză, şi apoi m-am aşezat cuminte pe scaun. Juma’ de oră mai târziu, ieşeam de la frizer zâmbitoare, cu o freză mai de Doamne-ajută şi infinit îmbunătăţită faţă de cea cu care intrasem.

Înainte de asta, singura persoană care a mai băgat foarfeca în părul meu pentru a-mi face freza, iar nu pentru a mă tunde băieţeşte, a fost soră-mea, proaspăt absolventă la momentul respectiv al unui curs de frizerie/coafură, desfăşurat la Palatul Copiilor. A fost, literalmente, râsu’-plânsu’. Pentru că eu plângeam în hohote, iar soră-mea râdea în hohote. Iar dacă reacţia prietenei mele a fost mai diplomată, ea rezumându-se la un clasic “lasă, că îţi stă bine şi aşa”, o altă amică n-a fost la fel de subtilă, utilizând o exprimare foarte directă (ca să nu zic brutală) “arăţi ca un monstru”. Dar în fine, să trecem peste asta…

Ulterior, am avut ocazia să mai intru nu doar la frizeria cooperativei, ci şi în saloane mai pretenţioase, unde am încăput, la fel ca în reclama de la Zapp* de acum câţiva ani, pe mâna unor hair-stylişti. Nu spun că n-am fost mulţumită, dar nici nu m-au dat pe spate (decât cu scaunul ăla sinistru, când mi-au spălat podoaba capilară).

Surprinzător însă, cu hair-styliştii n-am schimbat prea multe cuvinte (şi nici priviri în oglindă), în schimb cu frizerii (de fapt, frizeriţele) de la frizeria de stat din cartier, da. Nu doar că m-au întrebat de sănătate, dar mi-au şi dat sfaturi legate de ingrijirea părului. Şi nu, nu mi-au recomandat produse sofisticate pe care-aş fi dat juma’ de leafă, ci mi-au recomandat tot felul de măşti pe care le pot prepara singură acasă, cu ce găsesc prin cămară. Ceea ce m-a surprins peste măsură. Prima oară, am fost tentată să cred că tanti frizeriţa era în toane bune, însă mai apoi am constatat că mai toate erau aşa.

Bine, nu spun că până-n primăvară (inclusiv) m-am dus la frizeria pentru bărbaţi. Asta pentru că trăiam cu impresia că uşa din dreapta dă în salonul de coafură, unde tot timpul vedeam alte tanti cu reviste în mână şi cu capul sub nişte căşti uriaşe de uscat părul. Ori eu nu meream acolo să-mi pun părul pe bigudiuri sau să-l vopsesc albastru, meream doar să mă tund;  iar nenii din încăperea din stânga exact de asta aveau parte – de un tuns.

Ce-mi place mult e că nu tre’ niciodată să sun cu două săptămâni înainte pentru o programare. Mi-a venit cheful de tuns, m-am dus, m-am tuns. Cred că n-am stat niciodată “la coadă” mai mult de 10 minute.

Prin urmare, când s-o face anu’ de la ultima vizită, tot acolo mă duc, la frizeria de stat din cartier.

photo

* grupul hair-stylistilor lezaţi de titlul de frizer salută Zapp Share Free

Evident că n-am de gând să reinventez apa caldă. Toată lumea ştie la ora asta că timpul este relativ. Vreau doar să notez câteva observaţii personale pe marginea acestui subiect. Iar pe post de introducere, aş putea vă amintesc de acea anecdotă care spune că atunci când eşti în pat la ora 7 şi închizi ochii pentru un minut, când îi deschizi e ora 8, iar când eşti la birou la ora 13 şi închizi ochii pentru un minut, când îi deschizi înapoi este ora 13:01.

Mi-aduc aminte că acum vreo 3 ani, într-o seară de decembrie, am ieşit în oraş cu un văr de-al meu. Ca un domn, a venit şi m-a luat de acasă, urmând ca pe drum să mai culegem un prieten, cu destinaţia demult închisul bar din Unirii, de pe colţ de lângă Dom, al cărui nume nu mi-l amintesc acum. Undeva înainte de Centrul Bancar, sună amicul pentru a cere coordonate temporale, iar vărul îi răspunde senin că ajungem la el în 5 minute. Apăi, vorba ardeleanului, “da’ ce eşti, bă, rachetă?”, de ajungi în 5 minute tocmai până-n zona Lunei? Asta ca să nu mai zică lumea că doar la femei 5 minute în faţa oglinzii se traduc printr-un sfert de oră.

Am observat, de asemenea, că “imediat” (la fel ca nimicul) nu înseamnă aproape niciodată imediat. Pesemne ştia tata de ce atunci când îmi cerea ceva, iar eu îi răspundeam cu “imediat”, îmi replica “nu imediat, ci instantaneu”.

Bunăoară, când Mărie zice să pun de cafă, că ajunge imediat, asta înseamnă că eu am timp să merg şi până la buticul de la colţ, să cumpăr o sticlă de cola, să scot şi hainele la uscat, şi abia apoi să mă apuc de cafea. În cazul ăsta, imediatul are durată variabilă. Iar în alte cazuri (care nu au neapărat legătură cu Mărie), am constatat cu ochii pe ceas că imediatul durează aproximativ juma’ de oră.

Concluzia este că sunt de acord cu titlul şi, implicit, cu timpul care-i relativ.

photo

În caz că n-aţi ştiut, şi de fapt nu prea aveaţi de unde să ştiţi, pentru că nu v-am spus, domnia mea s-a pricopsit cu o răceală sănătoasă (ironic, nu?) acum vreo două săptămâni. Iar întrucât domnia sa, răceala, mi-a limitat capacitatea de a mă exprima (oral, adică – iar pentru cine nu ştie, lucrez într-un call-center), prietenii şi colegii mi-au recomandat, prin puterea medicului de familie, un concediu medical. Ceea ce am şi făcut, însă nu fără a scăpa de o listă lungă de medicamente pe care trebuia să mi le administrez zilnic. Ceea ce am şi făcut. Teoretic, cel puţin.

Practic, ghidându-mă după zicala “o răceală trece într-o săptămână dacă iei pastile, şi în 7 zile dacă nu iei nimic”, în prima săptămână mi-am luat în fiecare zi, docilă, doza de paracetamol şi bioparox (un spray de gât deosebit de greţos, care este în acelaşi timp – tot ironic! – foarte aromat dacă pufui cu el prin cameră). La care s-au adăugat picături pentru nas, pentru că trebuia să mai şi respir între timp, nu doar să fiu în stare să mănânc.

Ei bine, imediat ce s-a încheiat prima săptămână (cu un succes relativ, iar asta numai dacă luăm în calcul că am “scăpat” de concediul medical), am pus deoparte cutia cu medicamente, şi am îmbrăţişat (şi m-am îmbrăţişat, o să vedeţi mai încolo de ce) remediile alternative oferite de natură.

Primul tratament (şoc) aplicat a fost cel cu usturoi. O căpăţână din probabil cel mai iute usturoi primit vreodată prin poşta română de la Maia. O căpăţână cu vreo 7 căţei de usturoi, consumaţi toţi 7 aşa cum bei un shot de tequila. Adică sec. În acele momente, cu limba arzând de iuţeala usturoiului, cu muşchii încordaţi şi lacrimile şiroind pe obraji (din acelaşi motiv), m-am luat singură în braţe şi m-am zvârcolit în pat jumătate de oră. Dar măcar mi-a mai ostoit durerea din gât.

Mai târziu mi-am adus aminte de efectele calmante ale muşeţelului. Drept urmare, am dat năvală la punga cu muşeţel cules din curtea aceleiaşi Maia, am luat o mână sănătoasă şi am aruncat-o într-o ulcică cu apă clocotindă. Iar la vreo 5 minute după aceea, mi-am plecat şi eu faţa spre baia de aburi binefăcători, la adăpostul unui prosop luat la nimereală din dulap. Aşa am întâmpinat-o şi pe soră-mea, când a venit acasă de la lucru. Doar că ea nu avea cunoştinţă de demersul meu naturist, motiv pentru care m-a întrebat ce mi-a venit dintr-o dată să îmi deschid porii. Cu ocazia asta, am aflat că odată cu desfundatul căilor respiratorii, mi-am aplicat şi un mini tratament cosmetic. Natural, evident.

Sedată de la muşeţel, am continuat experimentul. Iar următorul pe listă a fost un shot de licoare alcoolică pe bază de anason, aproape la fel de greţoasă ca bioparoxul (şi la fel de aromată), şi cu care de asemenea nu mai vreau să am de-a face vreodată. Anason despre care se spune, de asemenea, că ar avea proprietăţi terapeutice. Ca efect imediat însă, n-am simţit decât că mă ia ameţeala.

La final, mi-am întors privirea spre marea mea dragoste – cartoful. Încă din fragedă pruncie, de fiecare dată când aveam gâtul umflat, mama mi-l bandaja cu un colier de cartofi învelit în basma. Aşa că mi-am curăţat doi cartofi (luaţi de la supermarket de data asta, nu de la Maia), i-am stropit cu o lingură de oţet şi mi i-am înfăşurat în jurul gâtului, într-un batic, şi m-am băgat în pat.

Rezultatul a fost că am decis ca pe viitor să am mai multă grijă să nu răcesc, pentru că nu mai vreau să trec prin tot travaliul ăsta.

Unul în care se făcea că eram la lucru, într-o zi pe înserat, cu un cer albastru în degrade şi soarele portocaliu apunând în depărtare. Şi cum stăteam eu concentrată şi cu nasul în calculator, mă trezesc (nu, nu din vis) că o colegă îmi aruncă în treacăt “aruncă un ochi pe geam, să vezi ce ninge”. Ceea ce am şi făcut. Şi într-adevăr, afară ningea cu fulgi mari şi pufoşi, ca-n poveştile de demult. Nu m-am mirat deloc că ninge, chit că abia era jumatea lui noiembrie. Că doar la munte sigur a nins deja. Că acolo ninge tot timpul mai cu noaptea-n cap, anume parcă să-mi facă mie în ciudă. În sfârşit ninge şi aici, am gândit eu mulţumită, şi cu un zâmbet care creştea cu fiecare fulg aşternut pe pervazul invizibil al geamului. Abia aşteptam să termin de lucrat, să pot să ies sub noianul ăla de zăpadă căzătoare.

N-am mai terminat niciun lucru, că m-am trezit. La realitate de data asta. Şi eram aşa bine-dispusă, şi aveam aşa un zâmbet tâmp pe faţă… şi până la urmă m-am convins să deschid şi ochii şi să termin cu rătăcitul prin vis. Realitatea de dincolo de draperie era însă aşa de albă, încât am crezut că a nins. Că vorba aia, ce dacă nu-i nici jumatea lui noiembrie, la munte sigur a nins, de ce n-ar fi nins şi aici?

Într-un final, m-am despărţit de plapuma călduroasă şi molcuţă, şi m-am târât spre fereastră să admir zăpada proaspăt cernută. Moment în care a avut loc cea mai cruntă trezire la realitate. Nu era nici urmă de fulg, dar mai troiene de zăpadă. Era doar ceaţă, oriunde întorceai capul. O ceaţă albă şi densă, de nu vedeam bine nici blocul de vizavi. M-am uitat în gol (mă rog, mă uitam la ceaţă, dar tot aia era) câteva minute. Toată buna mea dispoziţie s-a risipit brusc (ceaţa, însă, nu, a mai rămas acolo vreo două ore).

În caz că se întreabă cineva ce mi-a venit cu zăpada, când mai e aproape o lună până începe iarna calendaristică, ei bine, n-am un răspuns obiectiv, doar subiectiv.

Mie îmi place tare mult zăpada. Nu doar că nu concep sărbători de iarnă fără zăpadă (Crăciunul mai ales), dar nu concep nici iarnă fără zăpadă. De-aia-i iarnă, să ningă. La fel cum de-aiai-i toamnă, să plouă, să bată vântul şi să cadă frunzele. Vara e toropeală, iar uneori vine cu ploi calde. Primăvara nu prea sunt ploi calde, sunt doar ploi. Dar totul e verde, şi soarele te încălzeşte molcom după gerul aspru al iernii (ger uscat le urez ălora de vor iarnă fără zăpadă). Mie îmi plac toate patru anotimpurile, aşa cum sunt ele.

Gurile rele spun că în curând rămânem în două anotimpuri, iarna şi vara. Insă o iarnă ploioasă şi o vară foarte călduroasă. Apoi, cu vara super-călduroasă am început să mă obişnuiesc, dar cu iarna fără zăpadă?

Da, sunt mulţi (enorm de mulţi chiar, ţinând cont că într-o zi la fumoar, făcând conversaţie cu ceilalţi prezenţi, mi-am exprimat entuziasmul legat de zăpadă şi cât de nerăbdătoare sunt să ningă, moment în care toţi s-au uitat urât la mine – da, ştiu, cam lungă paranteza) cei care strâmbă din nas numai când aud termenul de zăpadă, dar mai să o şi simtă sub şoşoni? Sau mai rău, sub roţile de la maşină. Pentru că, nu-i aşa?, e mai mişto să mergi cu maşina decât să mergi prin zăpadă…

Prin urmare, vă rog eu frumos, acordaţi-mi privilegiul de a mă bucura de succesiunea celor patru anotimpuri, atât cât or mai fi şi aşa cum vor veni.

Mulţumesc!

——-
pseudo alter ego spune:

Sunt confuza. Traiesc intr-o lume paralela. Ma scufund in vise si ies din ele doar sa iau o gura de aer. De realitate. De aer rece. Visele mele strabat lumi interzise mie ca muritoare de rand. De la dragoni cu coada rosie si flacari mov pana la o ninsoare bizara in toamna timpurie. Cand inspir realitatea rece, caut paralele cu ceea ce am visat. La munte a nins deja! De ce nu ar ninge si in Timisoara gri si prafuita in jeg si jale ?

Am visat fructe exotice si nisip fin de plaja. Astea exista in Cuba! Dar eu sunt aici. Dar nu stiu de ce sunt. Imi dau seama ca exist. Asta imi spune oglinda, durerea si alarma de dimineata. Alarma care curma a doua mea lume. Inexistenta! Lumea mea paralela.

Sunt oare aici ca sa imi conturez propria viata? Sunt o piesa de sah pe tabla celor ce ma vor? La chiuveta sau seara in pat? Sau si ei sunt o piesa? Aici nu e vorba de Dumnezeu sau existentialul suprem. E vorba doar de dreptul meu nevinovat. Sa visez ca ninge. Cer acest privilegiu chiar daca e iulie. Iar de nu mi-l da nimeni, e suficient sa tin ochii inchisi. Apoi totul va fi bine. Chiar daca e ceata, chiar daca e gri.

A trecut mai bine de o săptămână de când Diana fusese transferată în incinta spitalului dezafectat, şi nici o zi nu trecuse fără să se întrebe dacă soră-sa începuse să o caute. De fapt, temerea ei cea mai mare nu era neapărat că Andreea nu întreprinse nimic, ci că şansele ei de reuşită sunt foarte reduse. Nici ea, nici Iulia, nu ştiau exact unde se află, având în vedere că amândouă ajunseseră aici adormite de cloroform.

Clădirea continua să fie populată în mare parte de drogaţi şi oameni ai străzii. Nu văzuse prea multe prostituate, şi cu atât mai mult alte fete de vârsta ei. Remarcase totuşi vreo cinci copile, însă nu izbuti să intre în vorbă cu ele. Două erau în continuare prea speriate de ce li se întâmplă, iar Diana considera că, într-un fel, e şi normal să nu mai aibă încredere în nimeni.

În schimb, celelalte trei păreau mai degrabă indiferente. Ba mai mult, i se păru că citeşte pe chipul lor un fel de mulţumire, iar cu asta nu se putea împăca de fel. Se întrebă prin ce iad au trecut (dacă acesta era adevărul), devreme ce nu schiţau vreun gest de repulsie sau împotrivire.

Cui i-ar plăcea să trăiască în condiţii de captivitate şi strictă supraveghere, chiar dacă, e drept, erau tratate destul de decent… cu toate că şi tratatul ăsta decent era un fel de a spune. În mare, pentru că mai nimeni nu părea să aibă treaba lor, afară de controale medicale de două ori pe săptămână şi trei mese pe zi. Dar atât. Cum încercau să se depărteze de clădire la mai mult de trei metri, apărea de nicăieri câte un individ cu mitralieră pe umăr care le întorcea din drum.

Însă în tot acel vacarm, Diana găsea prezenţa Iuliei foarte liniştitoare, şi, pe undeva, îi dădea speranţă. O înspăimânta totuşi uneori nepăsarea cu care afirma că pe ea mai mult ca sigur că n-o caută nimeni. I se părea nedrept.

Camera în care şi-au amenajat un pat de dormit şi o masă cu două scaune, nu era neapărat insalubră, dar nici aseptică  precum farmacia. Băile sclipeau în schimb de curăţenie, aici găsindu-se în permanenţă apă caldă şi săpun. În contradicţie cu holurile slab luminate, inundate de igrasie şi unde domnea în permanenţă un miros puternic de aurolac şi acetonă. Mai mereu era aglomerat, iar la fiecare câteva zile dădea peste feţe noi. Cele cu care apucase să se obişnuiască, deveneau pe zi ce trece mai schimonosite de agonia sevrajului.

În fiecare seară, după o zi întreagă de bântuit pe culoarele spitalului, Diana şi Iulia îşi povesteau frânturi din viaţa de dinainte de răpire. S-au mirat amândouă cât de repede s-au împrietenit şi au ajuns să aibă încredere una în cealaltă, de parcă s-ar fi cunoscut de-o viaţă. Se încurajau una pe alta şi încercau să-şi menţină moralul cât mai ridicat. În special în acele nopţi sfâşiate de urletele vreunui viitor donator de organe.

După îndelungi dezbateri, au ajuns la concluzia că n-au de gând să aştepte cu mâinile-n sân ziua în care vor împlini 18 ani, mai ales că majoratul Iuliei stătea să bată la uşă. Deşi Diana o asigurase că dacă poliţia va ajunge să-i dea de urmă, n-o va lăsa singură, Iulia era destul de sceptică şi prefera, mai ales acum că găsise pe cineva în care se putea încrede, să-şi găsească prin propriile-i puteri calea înapoi spre libertate. Analizând deopotrivă avantajele şi dezavantajele, într-un final se lăsă şi Diana convinsă. Nu mai aveau nevoie decât de un plan…

…

Andreea deveni între timp o prezenţă obişnuită la secţia de poliţie unde lucra inspectorul Panait, făcând ture între arhivă şi biroul acestuia. Petrecea ore întregi citind şi recitind declaraţii, în speranţa că va descoperi vreun indiciu care să o conducă la soră-sa.

Într-una din zile, în timp ce răsfoia notele de observaţie ale câtorva agenţi implicaţi în anchetă, uşa biroului se trânti de perete, iar înăuntru intră vijelios Panait, lac de sudoare şi cu riduri aşa de adânci, încât Andreea s-a speriat. L-a privit fix preţ de câteva secunde, şi voi să spună ceva, însă vorbele i s-au oprit în gât. O cuprinse pe dată o stare de neliniştite.

- Nu vrea! Nu vrea şi gata! O vorbă n-am reuşit să scot de la el, zici că i-a tăiat cineva limba! tună inspectorul. Două ore am stat şi m-am uitat la el, şi am vorbit cu pereţii. I-am spus că nu mă interesează dacă vorbeşte sau nu, că oricum n-o să mai vadă lumina soarelui pentru restul vieţii lui de nimic. N-a schiţat niciun gest că ar fi intimidat, ba chiar, pentru a-mi face mai rău în ciudă, a mai şi abordat un rânjet batjocoritor, că-mi venea să-l las fără dinţi în gură. Măcar aşa avea motiv să nu deschidă gura.
- Dar nu-i nimic, continuă el, neaşteptând răspuns de la Andreea care-l privea în continuare fără să clipească. Nu-i nimic, pentru că am eu ac de cojocul lui. Mama lui de jigodie, habar n-are cu cine are de-a face!

Se mai învârti puţin prin birou, ca şi când nu şi-ar fi găsit locul, apoi plecă la fel de brusc precum apăruse, trântind înapoi uşa după el.

Andreea rămase în birou, la fel de neclintită, şi cu un număr şi mai mare de întrebări fără răspuns decât cu 5 minute în urmă…