Mă gândeam azi, în timp ce stăteam aplecată asupra unor farfurii de spălat, la un lucru. Mă uitam la chiuveta ce părea plină, dar care, pe măsură ce terminam de lustruit o farfurie şi o puneam la uscat, că ea, în mod evident, se goleşte. Când am terminat cu toate, am constatat (şi nu era prima oară), că de fapt, farfuriile nu erau aşa de multe, nici castronelele, nici tacâmurile. Doar că, fiind ele acolo claie peste grămadă, îmi dădeau impresia că îs aşa de multe, încât cel puţin o oră voi petrece în compania lor.

Cam de fiecare dată când ştiam că e rândul meu la spălat vase, alocam activităţii cel puţin o jumătate de oră. Nu-mi explic de ce, dar sigur mi-am alocat în acelaşi timp şi o marjă de eroare t +/- 10 minute. Însă niciodată n-am stat juma’ de oră, decât dacă din spălatul vaselor migram ulterior şi la alte activităţi casnice care au loc doar în bucătărie (de genul, curăţat aragaz sau frigider, sau – mai rar, ce-i drept, din partea mea – gătit). Însă în ceea ce priveşte farfuriile, terminam cu ele în doi timpi şi trei mişcări.

La fel se întâmplă, mă gândesc eu, şi cu alte lucruri din viaţa noastră. Se adună mai multe, la fel ca nişte haine aruncate peste tot prin cameră, printre scrisori şi notiţe în dezordine, şi când te uiţi la ele de la distanţă, te cam apucă spaima. Nu doar că îs mai multe decât crezi că poţi orândui, dar mai sunt şi încâlcite, şi de scos la capăt… ei bine, asta se va întâmpla la anul şi la mulţi ani. Sau, dacă se întâmplă azi, la finiş o să scoţi limba de-un cot.

Nu-i deloc aşa. La fel cum iei hainele, una câte una, le împături frumos şi le aşezi la locul lor în dulap, aranjezi scrisorile şi pui notiţele în ordine, la fel faci şi cu maldărul de chestii care crezi că se ridică până la cer. Una câte una, pas cu pas.Şi vezi că nu sunt aşa de mari şi năucitoare, ba din contră, sunt mititele. Şi termini repede.

Singurul lucru neplăcut e că la final s-ar putea să te doară puţin spatele. Dar şi aia trece. :-)

Powered by Qumana

- Aşa sunt eu. Aşa am fost dintotdeauna. Nu ştiu cum ai fi putut să mă vezi altfel.
- Dar erai altfel! Aveai alte mişcări, vorbeai altfel. Şi păreai calm şi stăpân pe sine. Iar acum… acum parcă nu eşti tu.
- Nu, e imposibil. Tot eu am fost.

Glasul lui era tremurat. La fel ca şi privirea, care nu voia să stea locului. La fel ca mâna lui, imprecisă şi fără ţintă. Degeaba nega vehement, că ea le citea pe toate, ca dintr-o carte. N-avea cum să dea greş, le cunoştea atât de bine, le văzuse de atâtea ori.

- Ţi-e teamă?
- Nu.
- Minţi!
- Nu mint, n-am de ce. Nu mi-e teamă… doar că nu accept.

Şi oricât ar fi vrut, oricât s-ar fi străduit, imaginea lui o bântuia. Închidea ochii, dar el continua să fie acolo, în faţa ei, cu privirea pierdută şi goală de orice sentiment cald. Cu braţele musculoase, dar fără vlagă. Cu trupul abia târât şi greoi. Tot întindea mâna sprea ea şi o întreba obsesiv "de ce ţi-e teamă?". Dar nu putea să-i spună. N-avea putere.Abia a adunat puţin curaj, cât să-i spună, într-o bună zi:

- Aici se termină tot.

Powered by Qumana

Alteori n-am nevoie de starea de nelinişte să-mi dau seama că am greşit. O ştiu, pur şi simplu. Am greşit, de cele mai multe ori faţă de cineva, şi revăd gestul sau cuvântul nepotrivit (sau dimpotrivă, lipsa cuvintelor potrivite).  Şi acolo se opresc toate, în mintea mea.

Nu cred că îmi fac des procese de conştiinţă. Nu conştient, cel puţin. Iar prin des înţeleg de fiecare dată când greşesc. Mai degrabă, la finalul zilei, fac o sinteză a celor întâmplate. Nu-mi promit că n-o să le mai repet, că a doua zi sigur mi-aş încălca promisiunea. Şi asta mă întristează.

Ajung la concluzia că unul din cele mai mari defecte ale mele este faptul că nu ştiu să apreciez. Sau nu am învăţat încă asta. Sau dacă ştiu, nu ştiu cum să o arăt. Sau, mai rău, pur şi simplu nu îmi arăt aprecierea.

Am observat că am tendinţa de a lua unele lucruri "de bune". Nu ştiu dacă e cea mai adecvată descriere, dar nu găsesc o traducere pentru expresia "taken for granted" la care mă gândeam iniţial.

Consider oarecum de la sine înţeles să primesc afecţiune şi atenţie din partea familiei. Mă întreb însă dacă eu le-am arătat de-a lungul timpului nu doar aprecierea, ci şi dragostea pe care le-o port. Dragoste de care, oricât de greu mi-ar fi să recunosc, m-am îndoit în anumite momente. 

Apoi sunt prietenii, atâţi cât sunt. Nu foarte mulţi, fie din cauză că sunt pretenţioasă, fie din cauză că nu sunt prietenoasă. Nici pe ei nu cred că îi apreciez cum ar trebui, ba dimpotrivă. Le fac zile fripte, mă supăr repede, plâng, descos fiecare cuvânt sau gest de-al lor, căutând parcă ceva care să justifice lipsa de apreciere.

Nici timpul nu-l apreciez cum ar trebui. Îl las să-mi scape printre degete, iar uneori mă folosesc de el în cel mai meschin mod. Şi la final, tot pe el dau vina. Ciudat, totuşi, că n-am început cu timpul, dat fiind că el mi-ar permite cel mai bine să-mi arăt recunoştinţa faţă de ceilalţi. În lipsa lui, ar fi oarecum imposibil.

Nu prea fac altora promisiuni, de teamă că nu mă ţin de cuvânt. Dar îmi fac mie promisiuni, deşi plâng mai amar atunci când mă dezamăgesc pe mine. Azi mi-am făcut iar o promisiune. Doar că de data asta vor constata alţii dacă am ţinut-o sau nu.

Tags: personal Powered by Qumana

Powered by Qumana

Eu nu ştiam, recunosc din start. Şi probabil nici n-aş fi aflat prea curând, dacă nu mă lumina soră-mea într-o zi, când mă plângeam cât de proastă e ciocolata pe care tocmai o primisem.

De fapt, există ciocolată, şi există tabletă cu ciocolată. Dar eu nu făceam diferenţa asta când mă aflam în faţa unui raft plin de ciocolată. Lecturam ambalajul, dar tot timpul săream de prima parte. Să aibă lapte, alune, stafide, sau ce-mi mai poftea mie inima în momentul ăla. Iar asta din cauză că, pentru mine, tableta cu ciocolată era acelaşi lucru cu ciocolata, doar sub altă formă.

Normal, nimic mai fals. Ciocolata ciocolată e făcută din unt de cacao şi lapte (în cantităţi semnificative şi, uneori, de calitate mai bună), pe când tableta conţine o fărâmă de cacao (de obicei praf de cacao), şi foarte puţin lapte. Ştiu asta pentru că am stat apoi să bibilesc ambalajele, căutând diferenţe.

De cealaltă parte, încă încerc să-mi explic de ce Milka mi se pare mai bună decât Poiana…

Timişoara nu mai era în mijlocul câmpiei, ci aşezată pe nişte dealuri. Arăta a oraş industrial, cu stâlpi giganţi de curent la fiecare colţ de stradă. Mai la periferie, erau doi stâlpi unul lângă altul, cu două blocuri de locuinţe construite la baza lor. Într-unul stătea bunică-mea. 

Eram în zonă când s-a întâmplat accidentul. Sau ce-o fi fost. Dintr-o dată, primul stâlp a început să fie cuprins de flăcări, iar un fum negru şi dens se ridica spre cer. La scurt timp, a prins foc şi celălalt. Cel în care locuia bunica mea. Ardea mai repede ca celălalt, şi părea că se prăbuşeşte imediat.

Am intrat în panică şi mi-am căutat telefonul. Am vrut să sun la 112, dar tastele parcă nu mergeau, afişau tot alte cifre. Când am crezut, în sfârşit, că sun la serviciul de urgenţă, pe ecran îmi apare 249112. 

- Serviciul clienţi En, cu ce vă ajut?
- E un incediu, vă rog trimiteţi pompierii!
- Ce incendiu?
- Aici, la cei doi stâlpi de curent! Şi sunt oameni prinşi…
- Păi şi ce vreţi să fac? Ce vreţi de fapt?
- E bunica mea acolo, trebuie să faceţi ceva! 

Nu mai ştiu cum s-a terminat conversaţia, doar am văzut la scurt timp după aceea că cele două construcţii de metal se prăbuşesc, ca şi când s-ar fi declanşat o implozie. Fumul negru continua să îngreuneze aerul. 

Apoi, ca şi când cineva mi-ar fi pus o lupă enormă la ochi, am văzut îndeaproape ce se întâmplă. Flăcările s-au domolit, iar în jurul stâlpilor începea să se ridice o cochilie de fier, ce urma să fie umplută cu ciment. Prima cochilie e gata, arată ca o grămadă de moloz.

Dar a doua… sunt încă oameni înăuntru, care încearcă să-şi salveze din lucruri, să le scoată afară. Cine nu a apucat să iasă, e prins în cochilie. Sunt vreo patru oameni, aşezaţi în cerc. Un bărbat între două vârste a început să râdă. Un râs dinăla isteric şi disperat. Da, i se citeşte în ochi disperarea. Disperarea şi groaza.

Simt eu că paralizez. Că ei, ei au deja picioarele paralizate, prinse în ciment. Nimeni nu îi mai scoate de acolo. Vor rămâne prinşi pentru totdeauna, iar moartea va sta la pândă. Fie se va turna un alt strat de ciment peste ei, fie vor muri prin deshidratare, pentru că nimeni nu se mai poate apropia de ei…

Şi mă trezesc. E 2:30. Mi s-a părut atât de real visul, încât primul instinct a fost să mă uit pe geam. În bezna acelei ore, am distins totuşi bradul din faţa geamului, şi m-am liniştit. A fost doar un alt coşmar fantastic, marca Dora Cascadora. Oare ce semnificaţie are?

photo

Când eram mică, iar vara mi-o petreceam invariabil la sat, participam activ la munca pământului. Îmi plăcea. Şi era cam singurul lucru util pe care îl făceam.

Iar în fiecare vară, Maia mă lua cu ea la câmp. De fiecare dată, ne prindea arşiţa prânzului printre paie şi spice şi boabe de grâu risipite. Iar la întoarcere, cocoţată în vârful căruţei cu paie, mă prosteam că trag din ţigară. Luam câte un pai şi, când nu mă vedea Maia, mă prefăceam că fumez.

Nu peste mult timp, tot la sat, am învăţat să trag dintr-o ţigară.  Nu ştiu ce mi-a plăcut; nu mai ştiu nici dacă mi-a plăcut. Dar am continuat.

Ţin minte şi acum primul pachet de ţigări cumpărat (pănâ atunci fumam ocazional câte o ţigară de la prieteni). Eram în clasa a X-a (da, a trecut aşa de mult timp), iar colega mea de bancă a rămas perplexă. Nu credea că o să mă vadă vreodată cu pachetul de ţigări după mine. Era un pachet mic de Winston Light (da, chiar a trecut mult timp de atunci).

Iar după un pachet mic, a urmat unul mare. Apoi s-a instalat un ritm cadenţat – unul mic, unul mare, unul mic, unul mare. În funcţie de buget, fiind încă la liceu.

Întâi a fost ţigara de dimineaţă. Înainte să încep orele la şcoală. Nu conta că era 7 dimineaţa, iarna, pe un frig de crăpau pietrele. A urmat ţigara de seară, când mă întâlneam cu prietena mea să povestim. Iar ulterior a aflat tata că fumez (m-a prins în timp ce trăgeam din ţigară); de atunci lucrurile mi-au scăpat de sub control. Au apărut din ce în ce mai multe motive şi ocazii să fumez.

Am încercat de câteva ori să mă uit la Thank you for smoking. Încă nu l-am văzut până la final. Am încercat de mai multe ori să mă las de fumat. Încă n-am reuşit mai mult de câteva zile (două, mai exact, când eram la sat – paradoxal!). Am citit cartea lui Allen Carr. Cu reticenţă şi un pic de dispreţ. Nu mă face pe mine o carte să mă las de fumat. Şi am avut dreptate.

N-am mai încercat de atunci, dar mă păcălesc cu gândul că dacă fumez ţigări mai slabe, într-un final o să reuşesc. Eh, asta rămâne de văzut.

Între timp însă, mai sorb o gură de cafea şi mai trag un fum din ţigară. Cafeaua şi ţigara. Ce cuplu ciudat, aproape un clişeu. Un mix… nebun.

Nu, n-am şi viciul cafelei. Doar apreciez o cafea bună. În plus, e cam singurul remediu pentru tensiunea mică pe care o am. Ironic!

Îi şi spuneam lui Richie, când am ieşit, că niciodată n-am fost suficient de curioasă încât să cercetez mai multe despre viaţa unui anumit scriitor. Excepţie fac cei români studiaţi la şcoală, unde era cam musai să ştiu detalii din viaţa personală.

Cât despre Shakespeare, ştiam doar că e cel mai apreciat scriitor englez, şi care şi-a trăit traiul acum vreo 500 de ani. Şi cam atât. Câte intrigi şi teorii ale conspiraţiei am descoperit despre Eminescu, dar nu mă aşteptam la aşa ceva şi în legătură cu părintele lui Romeo şi al Julietei.

Mai exact, în film (şi observ eu acum, şi pe wikipedia) se spune că Shakespeare nu e tocmai ceea ce pare. Că de fapt teatrul şi artele nu erau tocmai la mare cinste printre toţii cei ai Curţii Regale. Iar când şi când, ca şi scriitor, mai făceai cunoştinţă şi cu beciurile regale, mai cunoscute sub numele de închisori.

Ca şi când n-ar fi fost de ajuns, scriitorul de drept şi necunoscut în breaslă, este cât se poate de cunoscut. Sub numele de Edward de Vere, Earl of Oxford. Dar cum la el acasă, “vocile” care îi dictau sonete şi poezii n-au fost niciodată apreciate, nici el nu era prea bine văzut, nici de către soţie,  cu atât mai mult de către socru.

Care socru era, culmea ironiei, sfetnicul principal al Reginei Elisabeta, care, la rândul său, era amanta (şi nu numai) domnului Edward, căruia i-a şi dăruit un fiu. În fine, iţele sunt aşa de încurcate, încât ai în faţă veritabile legături bolnăvicioase. (şi mă miram de telenovele)

Una peste alta, despre cel cu nume de botez William Shakespeare, am aflat că era actor de meserie, că a devenit lacom în momentul în care a dat de gustul banilor şi al faimei, şi că (asta e iarăşi culmea ironiei) de fapt era analfabet.

Cât e adevăr şi cât e ficţiune, nu ştiu, şi probabil nici n-o să dorm mai bine noaptea dacă o să aflu. Însă povestea e frumuşică, iar actorii au intrat bine în pielea personajelor (chit că îi văd şi aud de ei pentru prima oară). Şi nu ştiu de ce, dar parcă l-aş mai vedea o dată, de două ori.