Deşi listele sunt parte integrantă  din viaţa mea şi aproape că nu trece zi fără să  nu întocmesc una (sau cel puţin să mă gândesc la ea), până anul trecut nu ştiam cu ce se mănâncă aşa numitele „new year resolutions”. Da, shame on me, dar problema s-a remediat între timp. 

Acestea fiind spuse, anul trecut, exact în ultima zi, m-am aşezat frumos la o masă, cu o foaie şi un pix, hotărâtă să scriu poate una dintre cele mai importante liste – aceea cu dorinţe pentru anul care sta să înceapă.  

Are peste 30 de liniuţe  şi punctuleţe, împărţite în trei categorii – una principală  şi două secundare, dar la fel de importante. Dacă am bifat mai mult de jumate? Mai mult ca sigur că nu, dar asta nu mă  descurajează aşa de mult, pentru că o bună parte din esenţial e cuprinsă în cele câteva dorinţe care mi s-au îndeplinit. 

De departe aş putea spune, cea mai mare realizare din anul care a trecut este faptul că am avut parte de mult mai multe momente de „quality time together”  decât probabil din tot ceilalţi ani puşi laolaltă. 

Nu contează că nu am ajuns la niciun concert de-al lui Josh Groban sau că nu mi-am luat nici până acum acel CSI fingerprint kit. Aş minţi dacă aş spune că nu regret, dar nu asta e cea mai mare pierdere, şi cu siguranţă că odată şi-odată mi se vor îndeplini şi aceste dorinţe… dar pentru moment, cel mai mult contează să petrec cât mai mult „quality time together” cu un VIP din viaţa mea.  

Despre anul care vine, numai speranţe de dimensiuni colosale şi vise care mai de care mai fantastice… la prima vedere! Dacă însă mă concentrez puţin, analizez la rece şi fac paşii mărunţi şi deşi, aceste vise şi speranţe vor prinde contur.  

Poate sunt prea optimistă acum, poate sunt prea fericită din cauza muzelor mele, poate… dar cred că nu e niciodată prea devreme sau prea târziu pentru a visa cu ochii larg deschişi la o viaţă plină de culoare şi satisfacţii.  

Nu mă despart decât câteva ore de grandioasa combinaţie de cifre numită 2010, iar eu încă nu am început lista de dorinţe. Dar nu mă grăbesc. Am timp suficient să o scriu pe îndelete, trecând prin filtrele minţii ce a fost, ce ar fi putut să fie, şi cel mai important, ce va fi!

Asta scriam eu aseară, când eram euforică din cale-afară. Acum nu mai sunt la fel de optimistă, dar visele acelea fantasmagorice rămân valabile indiferent de starea mea de moment…

photo © Sebastian Tătaru

Aşa mă enervez de tare când observ că toată joaca asta de-a şoarecele şi pisica se termină chiar înainte de a începe. Nu e nici pe departe amuzantă, ca să nu mai spun că nu e absolut deloc captivantă. Asta deşi în primă instanţă am impresia că skillurile mele de vânător sunt aşa de grozave, astfel că simpla mea prezenţă e suficientă pentru ca vânatul să renunţe la a-şi mai acorda o şansă la libertate.

Bunăoară, trebuia să fac abuz de tactici şi strategii elaborate pentru a pune mâna pe vânat, ba chiar aveam parte de o urmărire ce se întindea şi pe parcursul a câteva luni… dar nu şi acum.

Şi când rolurile se inversează prefer o vânătoare în toată regula. Şi cred că nu mi s-a întâmplat vreodată să cad pradă numai când simţeam în aer parfumul vânătorului. Nu! Dacă tot sunt vânat, măcar vânătorul să joace după toate regulile, că altfel unde mai e adrenalina şi senzaţia de euforie când eşti faţă în faţă cu prada?

Am constatat că am perioade în care mă plictisesc repede de postura vânătorului. Sau mai bine zis, nu mă mai atrage prada. Iar odată ce intră în posesia mea, sunt gata să o abandonez în secunda doi. Ce-i drept, asta nu prea mi se întâmplă decât atunci când vânătoarea durează prea mult, timp în care adun suficiente informaţii care mă determină să renunţ fie la urmărire, fie la pradă.

În momentul de faţă, îmi joc cu succes atât rolul vânătorului, cât şi rolul de vânat. Şi mă amuză teribil până şi greşelile stângace pe care le fac atunci sunt pe urmele victimei. În acelaşi timp în care nu tolerez aproape deloc erorile care survin din direcţia opusă, când intru în pielea vânatului.

Dar cum toate au o finalitate, la un moment dat tot mă voi plictisi de acest joc şi mă voi aşeza cuminte în banca mea până când cineva îmi va trezi un interes suficient de mare încât să mă cuprindă iar febra vânatului…

A fost odată ca niciodată o fată, ca toate fetele. Iar această fată se îndrăgostise până peste urechi de un dud(e). Rezultatul a fost unul cât se poate de previzibil.

Întâi de toate că fata a ajuns să frecventeze toate locurile frecventate iniţial doar de el. Şi culmea, întotdeauna se nimereau amândoi acolo “din pură coincidenţă”. În primele dăţi nu i s-a părut nimic suspect (lui, cu atât mai puţin ei), fiind suficient de credul încât să muşte momeala cu “întâmplarea”, iar următoarele dăţi ea se integrase deja în peisaj ca el să îşi mai pună alte întrebări.

Apoi a urmat metamorfozarea. La început insesizabilă, dar apoi din ce în ce mai evidentă – pentru toţi, mai puţin pentru ea. I se părea aşa de naturală (schimbarea), încât a considerat că e doar o etapă din evoluţia ei (firească?). Chiar dacă brunetul ei căpătase brusc şuviţe blonde, chiar dacă garderoba se metamorfozase şi ea astfel încât pleznea pe ea, chiar dacă se simţea cam instabilă pe tocuri înalte de 10 centimetri şi subţiri de doar 1…

Următorul pe listă a fost vocabularul, care s-a îmbogăţit brusc cu o suită de cuvinte ce dădeau o pată de culoare limbajului ei mult prea monoton. N-a mai contat în niciun fel faptul că aceleaşi cuvinte colorate îi zgâriau timpanul asemeni unei bucăţi de cretă cu puţin timp înainte.

Nu a neglijat nici regulile la care ţinea cu dinţii… doar că acum în sens invers, mergând pe principiul că de-aia şi le-a formulat tocmai pentru a le încălca. Urmarea firească a fost o mică apostrofare din partea prietenilor, apostrofare care a fost tratată cu toată indiferenţa.

Şi nu în ultimul rând, şi-a remodelat fanteziile după chipul şi preferinţele “adoratului”, fantezii ce au căpătat în scurt timp un glas şi o voinţă proprie. O cireaşă, o pereche de cizme până sub fund, ba chiar nişte cătuşe cu puf, toate şi-au găsit loc în imaginaţia ei îmbătată de iubire şi exprimată cu voce tare. Era doar o (altă) dovadă de dragoste.

Dacă a ajuns până la urmă să se plimbe mână-n mână cu dudul respectiv, e complet neesenţial…

Te rog nu insista!

Andreea se trezi proiectată în peretele dinspre sufragerie. Se izbi destul de violent cu capul de acesta, fapt ce o făcu pentru câteva momente să îşi piardă cunoştinţa. Simţi cum un firicel cald i se prelingea pe obraz, semn că în urma impactului sângele îi ţâşnise de undeva de la tâmplă.

Deschise ochii cu greu, iar primul gând fugi la Diana. Cu siguranţă că explozia nu a fost suficient de puternică pentru a o răni în vreun fel, cel mult să îi declanşezeo reacţie de panică.

Privi în jur şi să încercă să evalueze pagubele. Uşa, smulsă din balamale, ricoşase în peretele din dreapta, lovind-o pe cea de la prima cameră şi care, la rândul ei, se deschisese larg, rămânând aproape lipită de perete.

Holul era plin de praf, vopseaua din jurul uşii crăpase, iar pe alocuri tencuiala de pe tavan începuse să o ia la vale, asemeni unui pârâu de munte.

Andreea se ridică în capul oaselor şi se trezi în faţa unei dileme: să meargă la soră-sa pentru a vedea că e întreagă, sau să verifice dacă cei ce îi blocaseră în urmă cu o oră drumul, mai erau încă acolo sau îi mătură şi pe ei explozia.

Cu capul vâjâind de durere, hotărî totuşi să aleagă a doua variantă, convinsă că imobilizarea oamenilor răi, într-un fel sau altul, ar fi adus un plus de siguranţă pentru Diana (şi cele două pisici).

Vârî pistolul cel mic în buzunarul de la spate şi înaintă ţinând strâns în mâini arma semiautomată. Ieşi din apartament, făcând primii paşi printr-o ceaţă densă de praf şi var. Abia dacă vedea ceva…

Culmea ironiei, cele trei personaje care îi dădură brusc viaţa peste cap, stătea în acelaşi loc şi rânjeau, uitându-se în direcţia ei. Când i-au văzut silueta conturându-se albă şi slabă prin norul de praf, au rămas puţin uimiţi, iar faptul că era întreagă şi se apropia de ei cu un pistol în mână le topi brusc zâmbetul de pe buze. Nu, în mod cert nu ăsta era rezultatul pe care îl urmăriseră.

Andreea era acum la mai puţin de un metru în faţa lor şi îi privea implacabil. Avea ochii reci şi neîndurători, iar degetul ei înţepenise pe trăgaci. Se gândea totuşi dacă va avea curajul să îl şi apese. Avu un moment de şovăială, dar îşi reveni repede, considerând că acum nu mai conta ce se întâmplă cu ea, şi cu atât mai mult cu cei trei omuleţi care împietriseră cu o grimasă oarecum îngrozită pe faţă.

Dar tocmai când luă decizia să mai facă un pas, pentru a-şi fixa mai bine prima victimă, se auzi un zgomot prelung ce venea dinspre intrarea în bloc. Profitând de scurta clipă de neatenţie a fetei, cele două matahale, însoţiţi de femeia cu părul prins în coc, se repeziră spre etajul inferior.

Andreea se văzu iar în faţa unei alegeri –  să se întoarcă în apartament sau să continue urmărirea. Ceva o ţinea totuşi pe loc…

Ciudat ce întorsătură pot lua lucrurile după ce ating un punct x.

Până nu demult, chiar dacă am avut o mie de ocazii, nu am făcut-o niciodată. Nu am făcut nimic pentru a menţine spiritul viu, pentru a face lucrurile să meargă, pentru a păstra căldura care, până la urmă, ar fi trebuit să vină de la sine.

Eu sunt cea care a fost iniţial rece ca un bucată dură de gheaţă. Eu sunt cea care a refuzat orice contact, am întors spatele la fiecare mână întinsă, la fiecare tentativă de a comunica, la fiecare gest şi frântură de afecţiune.

Acum lucrurile stau exact invers. Aş vrea să îl văd, să îi spun atâtea lucruri, să îi arăt că în ciuda atitudinii mele, chiar îmi pasă, aş vrea să recuperez tot ce am pierdut atâta timp… dar singurul lucru pe care îl mai pot face este să merg la el şi să-i vorbesc, ca într-un monolog surd şi trist, pentru că el nu aude şi nu vede. Acum, el e cel rece.

Dar eu totuşi încerc să reanimez ceva ce oricum nu poate fi readus la viaţă. Dar eu perseverez, insist, vreau… Încep să înţeleg acum atitudinea ei.

E prea târziu.

Pe perioadă nedeterminată.

ps: am urechi de iepuraș!

Dragă Mircea,

1. Dacă am fi respectat toţi cu stricteţe indicaţiile învăţătoarei în ceea ce priveşte liniuţele şi  bastonaşele, în primul an de şcoală, am fi avut probabil acelaşi stil caligrafic ca al învăţătoarei.

2. Am fost terorizată întreaga clasă a II-a de o materie numită gingaş caligrafie. O ţineam tot trimestrul într-un 9 (şi eventual cu un minus mare în faţă), însă “apogeul” l-am atins într-o zi de primăvară când drăgălaşa mea învăţătoare m-a umilit în faţa clasei, arătând caietul meu de teme plin cu porci şi hieroglife.

3. Aflasem eu pe atunci din surse obscure că dacă scrii frumos înseamnă că şi eşti frumos. Şi cum n-am stat niciodată bine la capitolul self-esteem, mă gândeam că măcar această calitate să mi-o însuşesc, dacă de inteligenţă nu se punea problema.  :))

4. În timp am dezvoltat o adevărată obsesie pentru scrisul frumos, caligrafic. Lucru care a început să prindă sens mai ales în timpul facultăţii, unde era vital să scrii cel puţin lizibil (colegii ştiu de ce).

5. Beauty is in the eye of the beholder. Asta înseamnă, nu-i aşa, că ce mi se pare mie frumos/lizibil,  altuia s-ar putea să nu. Exceptând bineînţeles scrisul doctorilor, asupra cărora toată lumea e de acord că numai scris de mână nu se numeşte. Mai degrabă scris cu picioarele.

6. Pentru mine scrisul de mână are o însemnătate aparte. Şi cred că nu trece zi fără să nu “mâzgălesc” o bucată de hârtie. Iar tăieturile şi corecturile dau mai multă coerenţă ideii pe care o aştern pe foaie, decât dacă aş fi scris-o direct într-un notepad (de exemplu).

7. Pe de altă parte, scrisul de mână capătă o paletă de semnificaţii pentru aceia care se ocupă de grafologie.

8. Făcând puţin abstracţie de evoluţia tehnologiei (sau chiar de ea, per ansamblu), sunt foarte puţini cei care mai scriu astăzi cu stiloul. Şi nu pentru că acesta ar fi un fel de floare de colţ, ci pentru că e infinit mai comod să scrii cu pixul, datorită faptului că alunecă mai uşor pe foaie. Stiloul (de bună calitate, zic) imprimă mâinii un tip de mişcări ce conferă scrisului o anumită frumuseţe şi un farmec aparte.

9. Personal, consider că ai un scris îngrozitor de urât, “defect” (dacă pot să-i spun aşa) îndulcit totuşi de prezenţa stiloului. Iar imaginea “mostrei” tale îmi aduce aminte de manuscrisele unor scriitori celebri (Tolkien included), ale căror caligrafie, deşi lăsa de dorit, oferea textului greutate şi valoare.

10. Per ansamblu, nu contează cum scrii, contează ce scrii. Iar in extenso, orice scriere (de mână) este deosebită pentru autorul ei.

Cu drag,
Dora

Particip la Concursul de Interactiune in Blogosfera organizat de Trilema.

Acum două săptămâni s-a întâmplat minunea ca eu să ajung în timp util la o ediţie de SdC. Primul meu schimb de cărţi, de unde am plecat fericită acasă cu una bucată cărţulie din genul (semi) horror.

Cred că a durat câteva zile până mi-am făcut curaj să o deschid, iar când totuşi am făcut-o, am fost mai mult mânată de plictiseală decât de curiozitate (parcă presimţeam ceva).

Acţiunea e povestită prin ochii unui copil de vreo 12 ani, ai cărui părinţi nu sunt nici pe departe mulţumiţi de viaţa pe care o duc şi care decid că e nevoie de o schimbare.

În aceste condiţii, dau “coşmelia” dintr-un cartier rău famat pe un “castel” aflat pe o colină şi înconjurat din 3 părţi de o pădure deasă şi densă.

Ce urmează instalării familiei în “castel” este o poveste cu vârcolaci, indieni, meteoriţi, intestine şi transpiraţie; de fapt, o suită de mirosuri care mai de care mai greţoase, între care cel mai pregnant, după transpiraţie, este cel al groazei. Buuu!

Deznodământul este apoteotic şi nu prea. De fapt, după cum am dedus eu pe la jumătatea cărţii, avem cam 3 finaluri posibile, unul mai previzibil decât celălalt.

Nimic spectaculor, nimic ce m-ar ţine în priză sau care mi-ar provoca palpitaţii.

Am terminat-o în vreo 3 ore (e o carte destul de uşurică), mai mult din speranţa că finalul va fi unul plin de suspans şi total neaşteptat. Da’ de unde, praf!

Nota 5 cu indulgenţă, pentru pasajele descriptive pline de gore.

The end.

Motto: Hobbits are amazing creatures! You can lean all there is to know about their ways in a month, and yet after a hundred years, they can still surprise you!

Ajung la concluzia că unii oameni sunt, într-adevăr, asemeni hobiţilor lui Tolkien. În sensul bun, bineînţeles!

Am observat de asemenea, în special în ultimii doi ani, că prima impresie contează şi nu prea. E drept că în baza prime interacţiuni cu o persoană îmi formulez o idee despre ea. Dar cum aparenţele înşeală, nu întotdeauna imaginea respectivei persoane, aşa cum apare zugrăvită în mintea mea, corespunde cu realitatea.

În fapt, nu o dată mi s-a întâmplat ca o persoană cu care tocmai am făcut cunoştinţă, să îmi creeze o impresie destul de neplăcută, sau cel puţin indiferentă. Persoană pe care ulterior ajung să o preţuiesc foarte mult şi cu care să relaţionez foarte bine.

Iar dacă stau mai bine să mă gândesc, cred că nu mi-ar ajunge degetele de la mâini pentru a enumera de câte ori m-au înşelat, dacă pot să zic aşa, aparenţele.

Din păcate, pentru situaţia inversă aş avea şi mai multe exemple de dat. Pentru că am plecat de la premisa că am în faţă o persoană ce merită investită cu încredere, când de fapt…

Mă consolez însă cu gândul că am emis respectivele judecăţi de valoare sub influenţa contextului şi a stării mele de spirit din acel moment (şi anume, când eşti fericit ai impresia că toţi oamenii sunt buni, şi viceversa), mai mult decât ţinând cont de factori ce ar genera o părere cât de cât obiectivă.

Da, poate sunt o persoană uşor de impresionat/manipulat, dar îmi place să cred că îmi dau seama repede când cineva încearcă să mă ducă de nas.

E drept că mă întristez când constat că cineva nu e aşa cum credeam eu, dar bucuria e cu atât mai mare atunci când văd că altcineva îmi depăşeşte aşteptările!