Cu grijă, cu chef, cu nerv, cu toată fiinţa lor (ce poetic a sunat asta)!

Week-end-ul ăsta a început în forţă pentru mine, prin invitaţia Tomatei la clubul de joc. Memorabilă seară-prelungită-în noapte!

Îmi cer scuze pentru momentul meu antisocial din primele ore, dar acest lucru are drept cauză bestialul  joc de sudoku (din sticlă!) pus la dispoziţie de Rob. Atât ineditul pieselor, cât şi complexitatea grilelor m-au făcut, preţ de minute bune, să ignor aproape în totalitate mediul înconjurător. Pur şi simplu nu-mi putea lua ochii de la cifrele înşirate pe tablă. Şi întrucât această veritabilă acţiune de brain-fucking începea să mă vlăguiască,  mi-au sărit în ajutor Daciana şi Rob, în primă fază, iar ulterior Ily, Dani, Paul şi Richie. Din păcate, în ciuda numărului mare de capete luminate, tot n-am reuşit să-i dăm de cap ultimului joc, dovadă (din punctul meu de vedere) că sudoku tot cu hârtia şi creionul în faţă se joacă cel mai bine! Dar chiar şi aşa, a fost superb! (mersi, Rob!!)

La masa din dreapta, exact în momentul în care eu îmi luam în primire “drogul” cu cifre, o bună parte din cei prezenţi erau prinşi în febra unui joc de remi. În ordinea numerelor de pe tricou, din câte îmi aduc aminte, au fost Nuzzu, Dede, Rob, Tomata, Alice, Richie, Cătă şi încă câteva personaje cărora din varii motive nu le-am reţinut numele.

Iar la stânga, ceva mai târziu, s-au desfăşurat mai multe etape de “Nu te supăra, frate!”, “Sus jos” şi alte  joculeţe de copii mici, la care adulţi nu s-au sfiit să ia parte. Au participat Sirg, Ily, George, Richie şi Horia.

Deşi concentrată nevoie mare la grilele colorate de cifre, alături de Daciana, am mai aruncat când şi când un ochi la ce se întâmpla în jurul meu, ocazie cu care am observat că pe canapeaua din faţă începuse  campionatul de table şi cruce, la care într-un final, am participat şi eu*. Principalii piloni de susţinere au fost Andra, Camytzi, Clawd şi Cătă.

În principiu, jumătate de Funky era ocupată de domniile noastre, însă n-a durat mult până ne-am extins. Astfel, fix în faţa pultului de la bar s-a încins o partidă de UNO (?), iar juma’ de metru mai încolo, începea sesiunea de mimă.

Care mimă i-a acaparat în scurt timp pe aproape toţi cei prezenţi, lăsându-se cu masive hohote de râs şi chicoteli.  De departe consider că a fost cea mai mişto parte din toată întâlnirea. (we should do that again!)

S-a mai jucat lumea domino, scrabble, monopoly, yahtzee şi… [insert game here].

Lista completă a celor prezenţi nu o am, întrucât nu s-a mai întocmit celebrul zelist, dar ţin minte că au fost aşa: eu (d’oh!), Deme, Dede, Tomata, Alice, Ily, Richie, Horia, Cristi, Rob, Sirb, Corina, Andra, Dan, Nuzzu, Dani, Cătă, Camytzi, Clawd, George, Todo, Daciana, Sirg, Marius, Paul, Mircea Popescu cu prietena (care avea un păr lung, superb, de care m-am îndrăgostit pe loc) şi… şi nu mai ştiu. (me blushing)

*M-am băgat cu capul înainte şi la cruce şi la table. Am mâncat bătaie şi la una şi la alta. Daciana spune că eu pun prea mult suflet şi nu ştiu să pierd. Eu nu recunosc nimic, invocând ca scuză faptul că mintea îmi era blocată pe sudoku… Şi cu asta m-am scos! :D

ps: dragi fotografi amatori şi mai puţin amatori, vreau pozeeee!!!!!!

Nu, azi nu. Pentru am dormit strâmb, înghesuită undeva spre marginea patului, am visat că cineva voia să mă vadă cum zbor, lăsându-mi aprinse toate ochiurile de la aragaz, plus că m-am trezit în miezul unei conversaţii foarte spirituale, purtată pe tonalităţi prea înalte pentru ora respectivă. SE AUDE, SORĂ-MEA???

Eu îl iubesc pe el, dar el o iubeşte pe ea. Însă ea îl iubeşte pe el¹², în timp ce el mă iubeşte pe mine.

¹dacă el e acelaşi cu el, atunci avem un caz de triunghi conjugal aproape perfect.
²dacă el nu e aceeaşi persoană cu el, atunci e trist; înseamnă ca nimeni nu se alege cu nimic!

Logic, nu?

De ce atunci când crezi că ai tot timpul din lume, îţi dai seama că de fapt eşti în criză de timp?

[...]

- Ce facem, soro? întrebă El cu jumătate de gură, după ce au petrecut în tăcere deplină câteva minute.
- Păi, mare lucru nu putem, decât să aşteptăm cuminţi să vină curentul. Sau să înaintăm ca orbeţii la lumina telefoanelor din dotare, cât ne-o ţine bateria, răspunse în doi peri Junioara, în timp ce o căuta cu ochii mijiţi pe soră-sa.

Din fericire, bâjbâiala lor prin negura tunelului fu de scurtă durată, graţie generatorului alternativ ce fusese repede pus în funcţiune. Astfel, a doua zi pe la orele prânzului (oricum habar nu aveau de asta, pentru că mobilele lor o luaseră razna sub pământ, iar pe Dogorel nu-l mai văzuseră de o căruţă de vreme), văzură în depărtare indicatoarele care le le indicau faptul că în curând vor face cunostinţă cu bulgarii.

Nici bine nu apucară să păşească pe pământ bulgăresc, că s-au trezit înconjuraţi de o haită compusă din 6 bărbaţi, unul mai zdupeş ca altul, dintre care s-a remarcat unul mai mignon, înţolit cu armură de vameş, cu chipiu de două ori mai larg decât îi era capul, de-i pica întruna pe ochi, şi care le-a cerut, pe un ton piţigăiat, actele la control.

După ce au fost interogaţi vreo 10 minute, timp în care schimbară şi clasicele amabilităţi, adică nume, prenume, dominiciliu şi serie de buletin, cei trei turişti au fost escortaţi în deplină siguranţă până la punctul de control, după care fură poftiţi afară, să se prăjească la soare şi să-şi vadă de drum.

Fericiţi şi veseli nevoie mare că au ieşit teferi din minunatul tunel al groazei, s-au pupat, s-au îmbrăţişat şi au plecat mai departe. Adică înapoi acasă, via cea mai apropiată gară.

Să fi tot început ei deplasarea de 3 ore, când au decis că e cazul să îşi întindă tabăra, întrucât Dogorel se pregătea de saună, iar El şi Ea numai de asta nu aveau chef.

- Gentlemen, we do not stop until ajungem la gară! apucă să mai spună Junioara pusă faţă-n faţă cu decizia deja luată, după care dispăru.

Cei rămaşi în picioare s-au uitat lung unul la celălalt, scărpinându-se cu năduf în creştetul capului, după care şi-au întors privirile pierdute spre locul în care, nu cu mult înainte, păşise aia mică.

Dintr-o dată apăru în faţa lor o arătare ciudată, cu flori şi frunze prin păr, şi veşminte a căror culoare se ghicea, dar nu din prima. Cei doi s-au pus pe un râs isteric când şi-au dat seama cu cine au de-a face.

- Mama lui de şiret şiret, mormăi arătarea în timp ce se scutura de praf, taman acum te-ai trezit din strânsoare, când mă pregăteam să zbor peste craterul ăsta plin cu bălării!!

Cu greu, şi doar după lungi parlamentări în care le-a promis două săptămâni de all-inclusive când vor ajunge acasă, au purces mai departe, renunţând la popas.

Timpul trecea greu pentru Junioară, proaspăt îmbarcată la bordul unui accelerat cu aspect de personal, mai ales din cauza companiei deosebit de plăcute de care beneficia – El şi Ea. Care companie, dându-se de ceasul plictiselii, au început să mediteze cu voce tare la cum ar putea fiecare contribui la lista de “all-inclusive”. Toate aceste cuvinte frumoase şi planuri măreţe ajungeau lin, alături de huruitul roţilor, la urechile plăpândei fiinţe cu nume de cod “Porky”, pe a cărei chip se putea citi din ce în ce mai clar teroarea şi groaza. Că doar de-aia se zice “nicăieri nu-i ca acasă, dulce casă”…

Se vedea deja alergând ca un titirez de la unul la altul, îndeplinindu-le cele mai fantasmagorice capricii, ca doi copii râzgâiaţi ce erau. Dar fiind ai ei, nu mai putea face nimic, că doar singură îi crescuse şi era singura vinovată.

Cele două săptămâni trecură ca vântul pe lângă Junioară, lăsând-o pe aceasta fără vlagă, dar cu pletele fâlfâind. După care toate reveniră la normal (deşi nu era cu mult diferit faţă de perioada “all-inclusive”), ocazie cu care răsuflă semi-uşurată, mai ales de când El emigrase în altă regiune a oraşului, bogată în piscuri semeţe acoperite cu muşchi şi tufe de ferigă.

Va urma. Poate.

Şi chiar asa a fost. Pentru că simţea nevoia aia prostească să impresioneze pe oricine şi orice, în special după ce primise cadou de la ai săi o superbă maşinuţă cu destui cai putere sub capotă…

Aşa se face că, în după-masa aceea însorită de primăvară îşi luă gagica şi cel mai bun prieten pentru a face liniuţe la ieşirea din oraş. Drumul era proaspăt asfaltat, trafic aproape deloc, astfel că n-a ezitat să apese cu prea multă încredere pedala de acceleraţie.

Fata se băgă adânc în scaunul din dreapta, ţinând strând de centura de siguranţă. El râse, spunându-i că om mai fricos ca ea n-a văzut în viaţa lui. Doar avea permis de câteva luni deja, şi era neînfricat când venea vorba de făcut slalom printre maşini.

Se uită în oglinda retrovizoare doar pentru a surprinde grimasele, la început amuzate, apoi din ce în ce mai serioase, ale amicului său. “Las-o mai moale, că nu te zoreşte nimeni de la spate” îi spuse acesta, dar băiatul nu-l asculta şi continua să apese cu furie pedala, parcă pentru a-i face în ciudă.

“Uite şi la ăsta, parcă merge în reluare. Doar n-o să stau după el toată ziua!”, gândi cu voce tare şi se angajă în depăşire, cu toate că din faţă venea un tir de marfă. Totuşi, nu manifestă nici cea mai mică urmă de ezitare, considerând că maşina lui e mult prea sprintenă şi agilă ca să nu facă faţă provocării.

Înlemni însă când văzu mamutul în faţa lui. N-a mai apucat decât să şuiere un “căcat!” printre dinţi, că tirul întră în el cu toată viteză, târând maşina mai bine de 50 de metri, cu toate că şoferul de tir apăsă cu putere frâna când o văzu apărând de nicăieri…

Din super maşina lui cea nouă nu mai rămăsese decât o grămadă de fiare contorsionate, stropită din plin de sânge, care se prelingea acum pe geamurile făcute zob.

Băiatul se trezi cu o puternică durere de cap. Încercă să îşi mişte braţele dar îi era împosibil. Simţea că parcă îi paralizaze între corpul, pentru că niciun membru nu mai ascultau impulsurile trimise de creier.

Făcu o sforţare şi se uită în dreapta. Prietena lui zăcea nemişcată, cu ochii larg deschizi ce exprimau groaza, în timp ce mâinile ţineau în continuare strânsă centura de siguranţă. Singura diferentă e că ele erau acum sfredelite, carnea amestecându-se grotesc cu sânge şi cioburi de sticlă. Picioarele îi erau retezate de la genunchi de torpedoul care se deschisese mult prea brutal.

Pe bancheta din spate, prietenul lui cel mai bun îl privea piezis. Capul îi era desprins de gât, pictat cu sânge, în vreme ce restul corpului era claustrat între portieră şi scaunul şoferului, desprinse amândouă în urma violentului impact.

Iar el, băiatul cool, îi impresiona acum pe oamenii legi şi medicii de la ambulanţa sosite urgent la locul accidentului, cu o mână înţepenită pe frâna de mână, iar cu cealaltă strânsă ca într-o menghină de o bucată din panoul de bord şi volan. Îl apăsa aşa de tare că nici nu mai putea să urle de durere, deşi îi venea să facă asta din toţi plămânii perforaţii de schimbătorul de viteze.

A mai aruncat o privire la fata care îi fusese dragă, după care închise ochii. Definitiv.

Leapşă morbidă primită de la Clawd, ce merge mai departe la Florin.

I wish I could walk one day on the street and bump into you. I would probably blush, but you wouldn’t mind and start talking to me, like we knew each other for years. Or perhaps we do know each other for that long, but didn’t have the change to stand next to each other and just talk, smile and exchange eye sights.

The weather would be sunny, just like us, though we can feel the snow squeaking under our shoes. And you pick up a hand full of snow and invite me to help you build up a snowman. Can you imagine? Two grownups laughing and playing with the snow like little children do. Now that would be fun, doesn’t it?

The next stop would be a coffee shop, although none of us would order one. Just some hot coco and the conversation that would roll slowly like tiny water drops down a mirror. I so much enjoy the taste of chocolate! Don’t you?

Funny how time flies when you spend it with the someone you can’t take your eyes off from.  Like I’m doing now with you. And I find myself comfortably sitting next to you without any worries for what is about to come. Because I’m in good hands. Your hands…

But it’s late and I have to go home. Of course you’re a gentleman and walk me home. After all, the snow falls so gently, covering the road, it would be a pity not to take advantage of this! Lucky my home is not just around the corner.

Am I dreaming? We are walking down my alley hand in hand, talking nonsense and laughing out loud. Until we make the final stop, just outside my building. So I rise up my tiptoes to kiss you on the cheek. But you won’t let me, as you go straight for the lips!

Now, you know I’ll stay up late thinking about that kiss, don’t you? Wait! What am I talking about? I’ll be thinking of you. And smile with all my heart, and make plans, shinny plans for the future. Because  suddenly I have someone who inspires me, who makes me want the best out of everything, who gives a new meaning to the words live, life and love.

And I’ll be dancing while going upstairs, sing as I run around the house and draw silly hearts on every steamy window I find. Of course, the following days I’ll be wearing this huge smile on my face.

And all because of you. Can you imagine that?

Nu mai ştiu ce trebuie să fac…

La fel cum ghioceii sunt vestitorii primăverii, aşa e şi Ştefan Hruşcă vestitorul sărbătorilor de iarnă. Şi-a anunţat Hruşcă concertul în oraşul tău? Atunci pregăteşte-ţi casa, creştine, că în curând îţi bate şi Moş Crăciun la uşă.

De fapt unde voiam să ajung [la gară]. Stăteam eu cuminte în tramvai şi la un momentdat îmi cad ochii pe un afiş cu sus numitul (Hruşcă, gen!). Care Hruşcă, din câte am văzut eu cu night visionul activat, era imortalizat într-o postură ce aduce cu Iisus din Rio de Janeiro.

Nu am făcut poză, că n-am avut cu ce, dar sunt convinsă că oraşul e deja împânzit de postere (că doar nu s-o lăsa mai prejos decât Fuego de foc). Şi oricum, l-am găsit pe net.

Întrebarea mea este… să fie doar pură coincidenţă?