Eu nu sunt un prieten. Sunt doar o persoană care-şi oferă încrederea pe tavă, pentru oricine e dispus să o accepte. Nu ascult problemele altora doar cu scopul de a oferi consolare, ci pentru a le compara cu ale mele şi pentru a detecta greşeli pe care aş putea să le evit în viitor.
Eu nu sunt milostivă. Doar împart cu cei ce nu au o speranţă de mai bine. Mă amăgesc singură că ajutându-i pe ei, mă ajut pe mine. Îmi caut sufletul în amărăciunea lor, şi liniştea în ochii lor. Cred că se numeşte egoism.
Eu nu sunt ordonată. În mintea mea e un haos de nedescris. Încropesc liste şi tabele pentru a-mi ordona gândurile, dar mai rău le încurc. Îmi caut permanent echilibrul, dar mă împiedic în iţe nevăzute, ca în nişte şireturi desfăcute.
Eu nu sunt tare. Doar îmi consolidez constant scutul protector. Zidul rece pe care îl transpun între mine şi lume. Globul de sticlă în care mă închid pentru a mă feri de ceilalţi.

Eu sunt doar un om supus greşelii.

Mă gândeam azi, în timp ce stăteam aplecată asupra unor farfurii de spălat, la un lucru. Mă uitam la chiuveta ce părea plină, dar care, pe măsură ce terminam de lustruit o farfurie şi o puneam la uscat, că ea, în mod evident, se goleşte. Când am terminat cu toate, am constatat (şi nu era prima oară), că de fapt, farfuriile nu erau aşa de multe, nici castronelele, nici tacâmurile. Doar că, fiind ele acolo claie peste grămadă, îmi dădeau impresia că îs aşa de multe, încât cel puţin o oră voi petrece în compania lor.

Cam de fiecare dată când ştiam că e rândul meu la spălat vase, alocam activităţii cel puţin o jumătate de oră. Nu-mi explic de ce, dar sigur mi-am alocat în acelaşi timp şi o marjă de eroare t +/- 10 minute. Însă niciodată n-am stat juma’ de oră, decât dacă din spălatul vaselor migram ulterior şi la alte activităţi casnice care au loc doar în bucătărie (de genul, curăţat aragaz sau frigider, sau – mai rar, ce-i drept, din partea mea – gătit). Însă în ceea ce priveşte farfuriile, terminam cu ele în doi timpi şi trei mişcări.

La fel se întâmplă, mă gândesc eu, şi cu alte lucruri din viaţa noastră. Se adună mai multe, la fel ca nişte haine aruncate peste tot prin cameră, printre scrisori şi notiţe în dezordine, şi când te uiţi la ele de la distanţă, te cam apucă spaima. Nu doar că îs mai multe decât crezi că poţi orândui, dar mai sunt şi încâlcite, şi de scos la capăt… ei bine, asta se va întâmpla la anul şi la mulţi ani. Sau, dacă se întâmplă azi, la finiş o să scoţi limba de-un cot.

Nu-i deloc aşa. La fel cum iei hainele, una câte una, le împături frumos şi le aşezi la locul lor în dulap, aranjezi scrisorile şi pui notiţele în ordine, la fel faci şi cu maldărul de chestii care crezi că se ridică până la cer. Una câte una, pas cu pas.Şi vezi că nu sunt aşa de mari şi năucitoare, ba din contră, sunt mititele. Şi termini repede.

Singurul lucru neplăcut e că la final s-ar putea să te doară puţin spatele. Dar şi aia trece. :-)

Powered by Qumana

Timişoara nu mai era în mijlocul câmpiei, ci aşezată pe nişte dealuri. Arăta a oraş industrial, cu stâlpi giganţi de curent la fiecare colţ de stradă. Mai la periferie, erau doi stâlpi unul lângă altul, cu două blocuri de locuinţe construite la baza lor. Într-unul stătea bunică-mea. 

Eram în zonă când s-a întâmplat accidentul. Sau ce-o fi fost. Dintr-o dată, primul stâlp a început să fie cuprins de flăcări, iar un fum negru şi dens se ridica spre cer. La scurt timp, a prins foc şi celălalt. Cel în care locuia bunica mea. Ardea mai repede ca celălalt, şi părea că se prăbuşeşte imediat.

Am intrat în panică şi mi-am căutat telefonul. Am vrut să sun la 112, dar tastele parcă nu mergeau, afişau tot alte cifre. Când am crezut, în sfârşit, că sun la serviciul de urgenţă, pe ecran îmi apare 249112. 

- Serviciul clienţi En, cu ce vă ajut?
- E un incediu, vă rog trimiteţi pompierii!
- Ce incendiu?
- Aici, la cei doi stâlpi de curent! Şi sunt oameni prinşi…
- Păi şi ce vreţi să fac? Ce vreţi de fapt?
- E bunica mea acolo, trebuie să faceţi ceva! 

Nu mai ştiu cum s-a terminat conversaţia, doar am văzut la scurt timp după aceea că cele două construcţii de metal se prăbuşesc, ca şi când s-ar fi declanşat o implozie. Fumul negru continua să îngreuneze aerul. 

Apoi, ca şi când cineva mi-ar fi pus o lupă enormă la ochi, am văzut îndeaproape ce se întâmplă. Flăcările s-au domolit, iar în jurul stâlpilor începea să se ridice o cochilie de fier, ce urma să fie umplută cu ciment. Prima cochilie e gata, arată ca o grămadă de moloz.

Dar a doua… sunt încă oameni înăuntru, care încearcă să-şi salveze din lucruri, să le scoată afară. Cine nu a apucat să iasă, e prins în cochilie. Sunt vreo patru oameni, aşezaţi în cerc. Un bărbat între două vârste a început să râdă. Un râs dinăla isteric şi disperat. Da, i se citeşte în ochi disperarea. Disperarea şi groaza.

Simt eu că paralizez. Că ei, ei au deja picioarele paralizate, prinse în ciment. Nimeni nu îi mai scoate de acolo. Vor rămâne prinşi pentru totdeauna, iar moartea va sta la pândă. Fie se va turna un alt strat de ciment peste ei, fie vor muri prin deshidratare, pentru că nimeni nu se mai poate apropia de ei…

Şi mă trezesc. E 2:30. Mi s-a părut atât de real visul, încât primul instinct a fost să mă uit pe geam. În bezna acelei ore, am distins totuşi bradul din faţa geamului, şi m-am liniştit. A fost doar un alt coşmar fantastic, marca Dora Cascadora. Oare ce semnificaţie are?

photo

Închide ochii….

Imaginează-ţi că eşti undeva la malul mării. Nisipul auriu îţi mângâie tălpile, în timp ce paşii te poartă spre valurile înspumate care îţi vin în întâmpinare din largul mării. Le simţi cum se lovesc de picioarele goale. Cerul e senin şi albastru, pătat ici şi colo de câte un nor mic şi pufos. Soarele se joacă cu reflexiile prin părul tău. Adie un vânt uşor, care poartă în el briza de care ţi-a fost aşa de dor. Inspiri adânc aerul. Te cuprinde o stare de calm. Toţi muşchii îţi sunt relaxaţi, iar gândurile negre sunt spălate de peisajul încântător care se deschide în faţa ta. Îţi vine să deschizi braţele, să îl cuprinzi pe tot. Înaintezi spre întinderea nesfârşită de apă. Piciorul se afundă în nisipul umed cu fiecare pas pe care îl faci, în vreme ce trupul tău serveşte drept scut pentru valurile molcome. Toată durerea şi toată suferinţa care sălăşuiau în tine au dispărut. Eşti liber, iar toate visele tale sunt aşa de aproape. Poţi întinde mâna, prinzându-le în căuşul palmei…

[ar fi trebuit să urmeze şi continuarea, dar Cascadora e prea obosită de efoturi inutile; e doar o întâmplare că a ajuns aici]

Azi a expirat termenul de valabilitate al ghipsului, prin urmare m-am prezentat la spital pentru retur. M-a luat în primire McSteamy ortopedul care mi l-a făcut cadou, şi mi l-a dat jos. Cu foarfeca. Asta putea să fac şi eu, acasă, fără să fie nevoie să mă pierd pe culoarele Spitalului Judeţean, pe pereţii căruia erau lipite afişe cu “accesul interzis, spre sala de operaţie”. Dar n-a mai contat, întrucât momentul în care mi-am văzut stânga liberă mi-a aşternut un zâmbet tâmp pe faţă, pe care cu greu l-am înlăturat.

Şi am ajuns acasă, şi m-am gândit la toate lucrurile minunate pe care le pot face acum cu ambele mâini (spălat vase, făcut ordine… chestii de genul ăsta). Şi aveam de gând să scriu şi un articol foarte motivaţional despre sensul vieţii. Aveam. Acum nu mai am.

Şi ajunge şi soră-mea acasă, fericită peste măsură că nu mai am mâna în ghips. Şi are loc următorul dialog:

- Ştiu că ţi-a fost dor să intri în bucătărie!
- O_o
- Ok, ştiu că nu ţi-a fost, dar uite, am luat mazăre…

În traducere liberă:

- Ştiu că ţi-a fost dor să intri în bucătărie, de aceea ţi-am lăsat azi-dimineaţă vasele în chiuvetă, şi în plus, de-aia am luat mazărea aia, s-o găteşti tu!

E drept, McSteamy ortopedul mi-a spus că nu mi-ar strica puţină kinetoterapie, dar mă îndoiesc sincer (inclusiv mâna o pot îndoi acum) că s-a referit la astfel de exerciţii fizice.

Oricum, pe principiul “cine nu mănâncă tot, nu primeşte desert”, soră-mea a ţinut să-mi precizeze că după ce termin de gătit îmi dă o ciocolată. Asta da recompensă!

N-a fost, e drept, primirea călduroasă la care am sperat (mai ales că soră-mea a ajuns mai târziu, prin urmare nu m-a întâmpinat nimeni, nici măcar Puci, iar aceeaşi soră-mea m-a întrebat de ce e aşa de frig în casă), dar mă mulţumesc şi cu atât. C-aşa-i la vie!

You make the first steps, then you stumble over a toy and fall. You start crying. After a while, the tears dry out and you start playing again. Perhaps with the same toy you fell over. You then pick another toy to play with.

You grow up. You choose what clothes to wear and the friends you hang out with. You make your own decisions. Some are good and some are bad. You cry again. And wait for the tears to dry out again. You’re not happy, but you know your life doesn’t end there.

It’s your choice. You can choose from now on to pick a wink over and angry face. To replace a tear with a smile, and a criticism with a kind word.

Life may have given you a hard kick that left you with some bruises. You’ve been taught a lesson, but you might not agree with it. You might as well think you don’t deserve it.

But choose now. Pick to wipe your tears away instead of waiting for them to dry. Pick to smile and be happy instead of tormenting yourself with sorrow. You may have made a bad choice before, but now you are able to make the right one.

Good luck!

for C.

… îţi vine să pleci aşa de nebun pe coclauri îndesate de bălării, astfel încât să fii prea ocupat cu a-ţi croi  drum prin hăţişuri pentru a mai avea timp să priveşti în urmă. Iar când totuşi decizi să te opreşti oleacă să-şi tragi suflul, când eşti deja pe la mama supărării, arunci o privire în spate şi te miri singur de cum ai ajuns acolo. Mă întreb care-o fi următoarea mişcare…

Te trezeşti de dimineaţă, arunci un ochi adormit pe geam şi vezi că soarele îţi zâmbeşte de dincolo de pomii aproape dezbrăcaţi de frunzele ruginii. Îi zâmbeşti înapoi şi te pregăteşti de o nouă zi.

Trece o oră, trec două, îţi vezi de treabă, dar simţi că ceva nu e în ordine. Încerci să îţi muţi gândul în altă parte, dar sentimentul acela se acutizează cu fiecare minut.

Pulsul accelerează, ameninţând să spargă tâmpla. Te opreşti spre a te asigura că n-o să se întâmple asta, apoi îţi continui treaba. Sau cel puţin încerci.

Nu peste mult timp însă, îţi dai seama că nu mai ai nicio speranţă. Pulsul îşi continuă bătăile agresive, iar dintr-o parte în alta a tâmplelor simţi cum un şurub este înfiletat. Înaintează greu, ca şi când oasele ar opune rezistenţă, deşi vârful său este foarte ascuţit.

Ţi-e teamă să te uiţi în oglindă, dar ai certitudinea că dacă îţi cuprinzi capul în mâini, degetele se vor lovi de extremităţile acelui şurub.

Apoi urmează un moment de uşurare. Odată ce forarea a luat sfârşit, durerea parcă se mai estompează. Zâmbeşti timid în sinea ta, crezând că ce-a fost mai greu – sau mai dureros? – a trecut.

Şi tocmai când te pregăteşti să îţi reiei activitatea, când te-ai convins că poţi continua alături de acel şurub înfiletat dintr-o parte în alta a craniului… tocmai atunci o menghină vine să-ţi încoroneze capul.

De o parte şi de alta a şurubului, începe să apese. Acum mai cu blândeţe, acum mai în forţă, dar cu intenţia clară de a teşi capetele şurubului. Şi pe măsură ce menghina apasă, punând presiune pe şurub şi pe tâmple, tu cedezi.

Oasele se fisurează, trosnind cu zgomot. Un sunet ascuţit îţi traversează craniul, de la un capăt la celălalt, prin spaţiul despicat de şurub. Ca într-un circuit închis, ca într-un asediu în care eşti prins la mijloc, sunetul îţi înconjoară capul, asurzindu-ţi urechile.

Într-o încercare naivă de a evada, îţi acoperi urechile cu palmele. Durerea s-a disipat în întreg corpul, aruncându-l în convulsii. Lacrimile îţi acoperă obrajii, dar ele nu fac altceva decât să intensifice durerea. Iar de data asta ştii sigur că tâmplele urmează să explodeze. Simţi că se va întâmpla asta dintr-o secundă în alta.

Îţi înconvoi spatele, iar genunchii îi strângi la piept. Cu capul plecat, aştepţi sentinţa finală. Pentru moment, eşti la adăpost de orice pericol, ca în clipa dinainte să iei prima gură de aer în lumea reală. Ţi-e bine. Parcă n-ai cunoscut niciodată durerea.

Dar momentul acela nu durează nici măcar o secundă. Te trezeşti iar încătuşat, prins fără scăpare într-o menghină nervoasă, ce îţi striveşte ţeasta.

Şi te întrebi, fără să aştepţi vreun răspuns, oare cât o să dureze?

Închid ochii şi păşesc în altă lume. Peste tot e doar negru. Negru fără niciun fel de luciu. Din lateral, întâi din stânga, apoi din dreapta, începe să fie estompat de portocaliu şi multe puncte. Ca un fel de zgomot alb care se aşterne ca praful peste vopseaua proaspăt vărsată. Urmează formele. Primul e un pătrat, care se multiplică repede şi fără sens. Nu ştiu unde sunt şi cum am ajuns aici. Sunt nicăieri. Şi sunt împresurată, fără scăpare. Sunt prinsă ca într-un vârtej. Nu, nu e vârtej, e doar o spirală nesfârşită căreia încerc totuşi să-i găsesc un capăt.

Încerc să mă mişc, dar ceva mă ţine pe loc. Mă agit, mă zbat, încerc să evadez din locul acela, dar nu am unde. Vreau să fug, dar fuga mi se dovedeşte a fi zadarnică. Nu înaintez niciun centimetru. Fug în gol. Cum e posibil? Trebuie să mă agăţ de ceva. O să mă agăţ de spirală. Dar nu pot. Degeaba îmi înţepenesc mâinile pe ea şi mă chinui să fac un pas înainte. E ceva acolo care nu-mi dă drumul. Ca o forţă centripetă ce mă trage înapoi. Oare cât mai rezist?

Îmi adun bruma de energie care mi-a mai rămas şi încerc să mă sustrag din semiobscuritate. Deschid ochii, dar ei se lovesc tot de întuneric. De data asta un întuneric albăstrui. Încep să plâng. Mi-e ciudă că de fiecare dată nimeresc în aceeaşi poveste fără final. Fără niciun fel de final.

Închid iar ochii. De data asta nu mai sunt singură, dar totuşi nu am pe nimeni lângă mine. Sunt într-un mic orăşel. E liniştit la prima vedere. E senin acum, dar brusc se întunecă. Nu înţeleg de ce. Totuşi îmi dau seama că nici de aici nu am cale de scăpare.  Deşi mă aflu la câţiva metri de ieşire, văd până şi câmpul de la marginea oraşului. Cumva, printr-o minune, reuşesc să scap. Doar eu. Şi din vorbele care-mi ajung la ureche, de obicei nimeni nu părăseşte acel loc. Nu aşa. Nicicum de fapt. Oraşul ăsta e un fel de tortură continuă. Sleit de puteri, nu ai altă şansă decât să continui în acelaşi ritm. Dacă se poate numi şansă.

Deschid iar ochii. Sunt perfect trează. Oraşul nu a avut parte decât de o existenţă efemeră. Câteva secunde, apoi s-a năruit. Poate e mai bine aşa.  O pot lua de la capăt. Un nou început?

În felul ăsta s-au scurs câteva ore. Număram minutele ce alunecau pe lângă mine şi mă uram pentru asta. O nouă zi n-avea cum să înceapă. Pentru mine, noaptea nici măcar nu se terminase. Iar bună dimineaţa secase de orice semnificaţie.

© photo