O poveste

Published august 10, 2012 by Dora Cascadora

A fost odată ca niciodată…
Aşa încep toate poveştile.

A fost odată ca niciodată o fată. Să o numim Daria.
Daria stătea în fiecare zi câte cincisprezece minute la geam, alături de cactusul său din glastră, privind în zare. Căuta ceva cu privirea, şi părea că nu găseşte. Însă ea căuta în continuare, neobosită, zi după zi. Uneori ofta, mângâia cu privirea cactusul, şi îşi muta ochii iar spre zarea întinsă.

În general nu vedea decât blocurile de vizavi, câţiva copaci, şi o duzină de maşini. Dintre maşini, doar vreo 7 erau aceleaşi de fiecare dată. Restul erau taxiuri, rude venite în vizită, prieteni care înştiinţau tot cartierul că au venit, muncitori, iar ocazional venea şi câte o salvare. Rar apărea vreo maşină de poliţie.

Blocurile nu se vedeau tot timpul bine, în special primăvara şi vara, când copacii din faţa lor le mascau, dându-le umbră cu coama lor bogată. Dariei îi plăceau foarte mult copacii plini de frunze. Se întâmpla uneori să se întrebe ce-ar face ea dacă ar fi copac. Păi ce să facă? Ar sta acolo, impasibilă, bine înfiptă în pământ şi legănată doar de vânt şi furtună. În rest, şi-ar fi dus traiul molcom şi liniştit, fără schimbări majore sau prea bruşte. Deşi ar fi tresărit probabil de fiecare dată când ar fi auzit huruitul vreunei maşini de tuns iarba sau, mai rău, al vreunui ferăstrău electric de tăiat copaci. Ar fi tremurat din toate crengile şi frunzele dacă acel ferăstrău s-ar fi îndreptat spre ea. Că de fapt, cam ăsta-i singurul risc în a fi copac, să vină cineva să te taie intenţionat. Să fi trăznit de fulger e un hazard, nu poţi şti  dinainte când se întâmplă. În plus, nici nu tre’ să fii copac să fi trăznit de fulger, poţi fi orice, chiar şi o piatră.

Daria stătea cu căciula trasă pe urechi şi fularul trecut de două ori în jurul gâtului când era iarnă. Pentru că privea tot timpul pe fereastra deschisă, iar nu dincolo de sticlă. Îi plăcea să inspire adânc aerul, mai ales dacă era dimineaţă devreme şi acesta era rece şi înţepător. Da, uneori se trezea chiar şi la 5 dimineaţa să privească pe geam. Dar nu intenţionat, ci pur şi simplu. Ceasul ei biologic îi dădea deşteptarea pentru juma’ de oră, după care o trimitea înapoi la somn.

Şi tot iarna, dar asta numai dacă ningea, în timp ce căuta cu privirea ce-o fi căutând, se gândea ce frumos ar fi să alerge şi ea împreună cu fulgii de zăpadă, care păreau că n-au altă grijă decât să se joace şi să se fugărească unul pe altul.

Toamna, Daria era visătoare. Mai visătoare ca de obicei, adică. Privea galeş la frunzele care îngălbeneau şi se desprindeau încet de pe crengi, lăsându-le pe acestea din urmă despuiate şi tremurânde.

Într-o dimineaţă, după ce a stat cincisprezece minute la geam, privind zarea, Daria s-a îmbrăcat şi a plecat prin oraş. După ce a bântuit hai hui pe străzi o bucată de vreme, s-a retras într-o cafenea să-şi mai tragă răsuflarea şi să bea o cafea. Şi în timp ce stătea ea acolo, cuminte, cu ceaşca de cafea în faţă, îi sună telefonul.

- Ce faci? întrebă o voce cunoscută.
– Bine, uite, aştept.
– Pe cine aştepţi?
– Îl aştept pe Făt-Frumos.
– Şi-l mai aştepţi mult?
– Da.
– Păi şi vine?
– Nu cred că vine, că nu ştie unde sunt.
– Păi de ce nu i-ai zis?
– Cum să-i zic? Că nu ştie cine sunt. Şi nici eu nu-l cunosc pe el.

One comment on “O poveste

  • Lasă un răspuns

    Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

    WordPress.com Logo

    You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

    Twitter picture

    You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

    Facebook photo

    You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

    Google+ photo

    You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

    Connecting to %s

    Follow

    Get every new post delivered to your Inbox.

    Join 155 other followers

    %d bloggers like this: