Percepţia realităţii

Published iunie 28, 2012 by Dora Cascadora

Cred că aveam vreo 7 ani sau 8, când tata m-a luat cu el şi cu un bun prieten de-al său, să vizităm o casă dintr-un sat aflat la câţiva kilometri de Timişoara. Era după-amiază, soarele îmi intra în ochi, iar eu stăteam cât de cuminte puteam pe bancheta din spate. Mă zgâiam întruna pe geam, iar când am ajuns la podul din Calea Şagului, am văzut o garnitură de tren în mişcare. Nu era prima oară când vedeam un tren, aveam şi cel puţin o călătorie cu trenul la activ, dar în momentul ăla, prin geamul uşor prăfuit al maşinii, am avut impresia că mă uit la un film, iar trenul acela nu e adevărat.

Senzaţia asta de fantastic, de ireal, o mai am şi astăzi. Evident, nu atât încât să-mi distorsioneze realitatea, ci cât să mă facă să-mi pun întrebări legate de starea lor de fapt. Şi din ce-am observat, sunt două mari categorii cărora le “reneg” existenţa.  De o parte sunt descoperirile tehnologice făcute de-a lungul timpului (începând de la rachete spaţiale până la microchipuri care pot face o grămadă de lucruri), iar de cealaltă parte sunt evenimentele dramatice.

Iar dacă în primul caz e mai mult vorba de fascinaţia generată de ansamblul structural şi funcţional pe care nu îl înţeleg însă mi-ar plăcea, în cel de-al doilea e un fel de negare a faptului că viaţa nu e întotdeauna aşa de simplă şi de plăcută pe cât îmi place mie să cred.

Marea mea problemă este, evident, cu a doua categorie. Aud fel şi fel de poveşti, cu drame de familie, experienţe care copleşesc şi lasă sechele, situaţii limită şi fără o aparentă cale de scăpare. Indiferent că vin de la clienţii cu care vorbesc zilnic, simplii cunoscuţi, dar mai ales prieteni apropiaţi.

Nu o dată am pus sub semnul întrebării cele auzite, însă nu neapărat pentru că păreau prea desprinse din filme, ci datorită brumei de încredere pe care o mai am în oamenii şi care refuză să creadă că sunt unii care pot avea asemenea influenţă negativă asupra celorlalţi, prin vorbe sau fapte.

Mi se pare nedrept ca cineva să sufere doar pentru că altcineva a uitat de câteva dintre valorile de bază ale vieţii. Indiferent că şi-a bătut joc de el, că l-a deposedat nu doar de bunuri materiale, ci şi de demnitate, sau oricare altă situaţie în care cineva suportă nişte consecinţe de care nu se face vinovat.

A nu se înţelege de aici că am o conduită morală extraordinară sau că sunt de o bunătate ieşită din comun. Doar că unele lucruri mi se par prea urâte pentru a fi reale.

photo
About these ads

4 comments on “Percepţia realităţii

  • Din păcate, chiar şi lucrurile urîte sînt reale… la fel de reale ca trenul acela văzut printr-un geam prăfuit.
    Şi tot din păcate, “geamul” sufletului ni se prăfuieşte din ce în ce mai puternic odată cu vîrsta, pînă ajunge complet opac la durerile celorlalţi, apoi la ale noastre proprii.

    Dar să traversezi calea ferată cu ochii închişi, spunîndu-ţi că şuieratul trenului care se apropie e doar o iluzie…

  • Cine are dreptul sa judece oamenii dezbracati de demnitate sau pe nedrept deposedati de ceea ce aveau?
    De ce nu ar avea ei dreptate sa se revolte? De ce sa nu-si schimbe atitudinea si principiile sau de ce nu s-ar imbraca in cinism? De religie, de educatie, de pilde sau alte exemple?
    Suntem fiinte inteligente se presupune si nu niste experimente intamplatoare de-ale lui Pavlov.
    Poate ca Iov n-ar fi fi trebuit sa inghita nici macar al doilea test al lui Dumnezeu si ar fi trebuit sa-i raspunda simplu: Mai dute-n crucea ma-ti!
    Lipsa de reactie duce la fatalism, dar cel mai important ar fi ca noi sa ne educam propriile reactii si sa-i lasam pe ceilalti sa ia propriile decizii fara sa mai plagem ca niste bocitoare despre cat rau e in lume din pacate…..
    Poate dac-am fi mai putin toleranti si filosofici lucrurile ar sta altfel.
    “Zambeste, maine va fi mai rau!” era doar o chestiune amuzanta pe care noi o tratam astazi la rang de adevar axiomatic universal. De fapt ea e sinonima cu “Daca rahatul iti ajunge pana la gat ar fi bine sa inveti sa inoti”.

  • DA mai.. Si Alin si Dora au dreptate. DAr daca acei oameni dezbracati de orice urma de demnitate si cu geamul opac au incercat sa se rascoale fara rezultat..daca au incercat sa poarte o discutie..tot fara vreo concluzie, atunci…care i calea ce trebuie sa o urmeze? sau e vina lor ca s-a ajuns in situatia in care sunt? Pe bune acuma, sa arunce piatra ala care nu a fost pus in situatia asta niciodata.

  • Încearcă să înoţi legat de mîini şi de picioare…

    Se presupune că sîntem fiinţe inteligente? Poate, deşi mă îndoiesc – dar ăsta e un alt subiect. Presupunînd că se presupune asta, atunci presupunerea – în majoritatea cazurilor – nu se adevereşte. Altfel, realitatea r fi fost cu totul alta.

    Dar cine are dreptul să judece oamenii deposedaţi – din naştere sau prin lobotomie televizată – de logică şi de judecată? Căci pînă la urmă, nu-i aşa, “fericiţi cei săraci cu duhul…”

    Week-end plăcut şi… zîmbeşte!

  • Lasă un răspuns

    Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

    WordPress.com Logo

    You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

    Twitter picture

    You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

    Facebook photo

    You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

    Google+ photo

    You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

    Connecting to %s

    Follow

    Get every new post delivered to your Inbox.

    Join 154 other followers

    %d bloggers like this: