Tovarăşi de drum

Published martie 20, 2012 by Dora Cascadora

Când m-am trezit, era întuneric. O beznă rece şi apăsătoare. Probabil din cauza pereţilor de pământ care parcă se strângeau în jurul meu. Dar nu, nu era aşa. E doar senzaţia dată de un tunel foarte îngust. Oare cum am ajuns aici?

Oricum, doar n-o să rămân aici pentru totdeauna? Nu că n-aş putea să mă obişnuiesc cu întunericul, dar mi s-ar face un dor teribil de flori, de stele şi de soare. Mi le pot închipui, dar şi ele vor ajunge să fie sufocate de întuneric. De acelaşi întuneric ce m-a aruncat în hăul ăsta prin care orbecăi acum.

Nu-mi aduc aminte foarte multe de dinainte de întuneric. Persistă doar senzaţia de greutate, ca o povară pe care o port cu mine de ceva vreme. Ceva ce aduce a deznădejde, izolare şi neîncredere. Dar de unde? Să fie de la cuvintele rămase nearticulate sau dimpotrivă, de la vorbele eliberate cu prea multă uşurinţă? Sau e oare din cauza minţii, neputincioasă în a pricepe şi accepta că uneori sfârşitul se întrevede clar încă dinainte de început? Sau poate e din cauza sufletului făcut ţăndări, pe ale cărui cioburi au călcat alţii, dar şi eu, înainte să aflu că sunt ale mele?

Nu, nu mai pot zăbovi aici. Aşa că mă arunc într-un vis, îmi adun repede cioburile şi le ascund în buzunar. M-am tăiat în ele, mi-au zdrelit pielea de la un deget. Dar ce contează? Să fugim, suflete, de aici! Uite, bezna vine să mi te ia! Tu rămâi acolo în buzunar, să nu cumva să ieşi înante să ajungem la lumină. O să te protejez eu, chiar de-o fi să-mi sfredelesc toată mâna şi să pătez cioburile de sânge. Apoi văd eu cum te lipesc şi-ţi voi umple fisurile, apoi să te pun la loc.

Aşa că am plecat mai departe, dibuind mai mult cu ochii minţii direcţia potrivită. Eu, cu sufletul în buzunar.

Îmi dau seama că merg mai mult pe brânci. Îmi simt hainele atârnând pe mine, încărcate de ţărână, rupte ici-colo de câte un ciot de piatră. Drumul ăsta nu e uşor. Îl pipăi cu degetele, îl râcâi cu unghiile dacă simt că se îngustează. Iar picături de sânge din tăietură cad în praf şi construiesc împreună cocoloaşe pe marginea drumului.

Eh, dacă s-o mai rătăci vreun nenorocit pe aici, să-şi găsească ieşirea mai uşor. Mă auzi, suflete? Duc mâna la buzunar; sufletul mi-e încă acolo, împrăştiat. Dar e obosit de atâtea frământări, iar acum tace.

Nu ştiu de cât timp mă târăsc prin întuneric, dar am obosit şi-mi las capul în mâini să mă odihnesc. Pentru o clipă nu-mi mai simt trupul. Pare inert, decăzut din drepturi. Bine că te mai am pe tine, suflete!

Îmi adun bruma de puteri rămase, şi o pornesc iar la drum. Înaintez greu, porţiunea asta de tunel parcă-i şi mai îngustă. Din fericire, nu durează mult, şi ajung în curând într-o zonă ceva mai încăpătoare.

Bâjbăi cu mâinile în stânga şi-n dreapta. Mă lovesc de pietricele. Pe alocuri, pământul e umed. Pe măsură ce înaintez însă, porţiunile de pământ umed devin tot mai dese şi mai întinse, iar în curând ajung într-o zonă parţial înundată. Apa şiroieşte din pereţi, iar eu îmi târăsc trupul prin mocirlă. Un colţ de piatră îmi agaţă buzunarul cu cioburi; cât pe ce să-l rupă.

Suflete, rămâi cu mine! O să ajungem împreună la liman, o să vezi tu! Ştii ce mă gândeam? Când ajungem sus, la lumină, după ce ne spălăm rănile şi le coasem, să plecăm împreună în lume. Într-o excursie până la capătul vieţii, iar când ajungem acolo să fim cei mai buni prieteni. Poate mai luăm pe cineva, dar între noi n-o să mai intervină nimeni!

Sufletul din buzunar moţăie, nu-mi răspunde.

Mă opresc iar, pentru o pauză mică. Dar nu de oboseală, că nu-mi mai pasă de ea. Ochii mei au rămai pironiţi într-un punct alb. Unul mic, mic, într-o mare de întuneric. Undeva din tavan. Sigur nu e departe, dar aşa pare. Vezi, suflete, o fărâmă de lumină după atâta amar de drum!

Nici bine nu s-au obişnuit ochii cu punctul de lumină, că ajungem iar în beznă. Iar ce-i mai rău e că bezna asta e bântuită de frig, şi noi la fel. N-am unde să mă chircesc, să mă apăr, dar strecor totuşi palma peste buzunar. Măcar sufletul să nu mi-l hăituiască frigul ăsta. Înaintez mai greu, dar cu sufletul la azăvadă.

Să mai fi trecut câteva ceasuri bune până am dat iar de luminiţe. Că acum erau mai multe puncte, dispersate pe tavan ca stelele pe cer. Apoi dispar toate, ca atunci când intri noaptea cu trenul în cel mai lung tunel, şi ieşi de acolo când mijesc zorile. Uite, am ajuns şi noi la lumină. Nu te bucuri, suflete?

Unde suntem? mă întreabă sufletul.

Mă frec la ochi ca după un somn lung. Mă uit, iar peste tot în jurul nostru se întinde un câmp cultivat. Sfeclă, suflete, sfeclă de zahăr. Ne îndulceşte viaţa. Iar noi ne obişnuim repede cu asta, şi uite aşa dăm în diabet, încât va trebui să ne tăiem singuri raţia. Ce ironie!

Nu e ironie, suntem noi necumpătaţi, îmi şopteşte sufletul. Acum, scoate-mă din buzunar şi lipeşte-mă cum te pricepi tu mai bine. Sunt foarte obosit şi vreau să ajung acasă!

One comment on “Tovarăşi de drum

  • Mi-ai lăsat urme de noroi cu stele pe retină, iar neuronii îmi horcăie sufocaţi de claustrofobia unui tunel cu sens unic, surpat la ambele capete. Mi-e buzunarul sfîşiat de cioturile viselor destrămate şi nu mi-e nimeni prieten cu Fraţii Grimm pe urme, să adune cioburile împrăştiate. Unde-i ieşirea de urgenţă, să mă prefac în autobuz…?

  • Lasă un răspuns

    Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

    WordPress.com Logo

    You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

    Twitter picture

    You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

    Facebook photo

    You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

    Google+ photo

    You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

    Connecting to %s

    Follow

    Get every new post delivered to your Inbox.

    Join 155 other followers

    %d bloggers like this: