Nu, nu-i vâjâia capul, deşi torentul lui de vorbe o ameţeau. Auzea limpede tot ce-i spunea. Însă fiecare cuvânt de-al lui îi strângea stomacul, apăsându-l. Îi era teamă că nu mai avea mult şi i se lipea de spate, în timp ce ea ar pica din picioare, înăbuşindu-se şi zvârcolindu-se. Vorbele lui o răvăşeau ca un cuţit.
- Aşa sunt eu. Aşa am fost dintotdeauna. Nu ştiu cum ai fi putut să mă vezi altfel.
- Dar erai altfel! Aveai alte mişcări, vorbeai altfel. Şi păreai calm şi stăpân pe sine. Iar acum… acum parcă nu eşti tu.
- Nu, e imposibil. Tot eu am fost.
Glasul lui era tremurat. La fel ca şi privirea, care nu voia să stea locului. La fel ca mâna lui, imprecisă şi fără ţintă. Degeaba nega vehement, că ea le citea pe toate, ca dintr-o carte. N-avea cum să dea greş, le cunoştea atât de bine, le văzuse de atâtea ori.
- Ţi-e teamă?
- Nu.
- Minţi!
- Nu mint, n-am de ce. Nu mi-e teamă… doar că nu accept.
Şi oricât ar fi vrut, oricât s-ar fi străduit, imaginea lui o bântuia. Închidea ochii, dar el continua să fie acolo, în faţa ei, cu privirea pierdută şi goală de orice sentiment cald. Cu braţele musculoase, dar fără vlagă. Cu trupul abia târât şi greoi. Tot întindea mâna sprea ea şi o întreba obsesiv “de ce ţi-e teamă?”. Dar nu putea să-i spună. N-avea putere.Abia a adunat puţin curaj, cât să-i spună, într-o bună zi:
- Aici se termină tot.
Powered by Qumana
