Mie nu-mi trebuie un motiv anume să zâmbesc. Eu zâmbesc şi aşa, de dragul de a zâmbi. O fac din toată inima, chiar dacă uneori îmi iasă doar un zâmbet dinăla tâmp, pe care nimeni nu-l înţelege.
Spre exemplu, acum câteva zile m-a făcut să zâmbesc ariciul care mi-a tăiat calea. S-a oprit în mijlocul drumului, m-am oprit şi eu, cu gândul de a-l petui ca pe Puci. N-a stat, evident, dar eu tot m-am bucurat de întrevedere.
În altă zi, un pisoi prea curios voia să ştie ce se află la capătul unor scări. A coborât câteva trepte, a văzut că nimerise într-o cafenea şi a făcut cale-ntoarsă puţin speriat. Păi cum să nu zâmbesc la o asemenea scenă?
Evident, zâmbesc şi atunci când Puci mi se vâră în suflet. Sau când doarme şi visează. Sau când stă cuminte lângă mine şi ne uităm la film. Bine, Puci aproape by default mă face să zâmbesc, din simplul fapt că e Puci.
Zâmbesc când mă năpădesc amintirile. Cum ar fi aceea în care o pară expediată cu viteză de soră-mea a ajuns pe aceeaşi traiectori cu nasul meu. Bineînţeles, mai că mi l-a spart şi aproape că am izbucnit în plâns, dar acum îmi vine să râd.
Zâmbesc când văd norii pufoşi de pe cer, zâmbesc la primul fulg de nea, zâmbesc când îmi zâmbeşte soarele, zâmbesc la cerul înstelat indiferent dacă reuşesc să localizez Carul Mic sau Steaua Polară (chit că de obicei nu reuşesc).
Zâmbesc când simt fluturi în stomac. Zâmbesc când văd oameni zâmbind.
Nu pot să fac un top, nu mă pot limita la câteva lucruri care mă fac să zâmbesc. Sunt prea multe şi în fiecare zi mai apare ceva.
Un comentariu