A fi sau a nu fi parinte
Ma uit in jurul meu si observ familii cu 1 copil, 2 sau 3 copii, familii cu 7 copii. Familii organizate si dezorganizate, si chiar copii cu copii.
Nu stiu cum e sa fii parinte, nu stiu cat e de greu sau de usor sa cresti un copil, dar asta nu ma impiedica sa imi dau cu parerea. Mai exact, a fi parinte imi ridica unele melamuriri.
Cum iti educi copiii astfel incat sa nu ajunga cel mai mare “smecheras” sau dimpotriva, cel mai mare retras inadaptat? Nu pot sa inteleg cum iti scapa controlul asupra propriului copil, ca el sa ajunga sa te trateze cu dispret, sa nu stie ce inseamna bun simt si sa iti vorbeasca ca la usa cortului. Fie din prea mult rasfat sau din prea multa nepasare din partea parintilor, odata cu copilul creste si impresia ca lui i se cuvine totul si cuvantul lui reprezinta adevarul absolut si e litera de lege.
De cealalta parte, nu inteleg nici parinti care isi folosesc copiii pe post de paravan sau “servitori”. “De-asta te-am facut, sa ai grija de mine!” – inteleg in mare parte aceasta replica, insa doar rostita la batranetel sau in conditiile in care parintele se afla in imposibilitatea de a se mai ingriji singur. In restul cazurilor, nu.
Ar mai fi multe de povestit aici, dar ma opresc si trec la un alt capitol, ce poate fi usor legat insa de precedentul: comunicarea dintre parinti si copii. Cum incepe si unde se termina?
Iau ca exemplu propriul meu exemplu: nu mai locuiesc cu parintii, iar comunicarea variaza in functie de parinte. Cu mama vorbesc din cand in cand la telefon si ma chinui de vre-o luna sa ii scriu o scrisoare, pentru ca stiu ca s-ar bucura foarte mult. In acelasi timp insa, discutiile la telefon se invart in jurul a acelorasi subiecte, iar perioada in care ii puteam impartasi mici “secrete” a apus de mult. Cu tata vorbesc la telefon doar cand suna el si il vad cand ma viziteaza el. Sunt rare cazurile cand se intampla invers. Conversatiile noastre sunt superficiale si mult prea generale. Inca o data ma opresc, pentru ca relatia dintre mine si ai mei parinti e discutabila din foarte multe puncte de vedere si as putea scrie pagini intregi pe tema asta.
Ramanem in sfera comunicarii si nu pot sa nu remarc traiectoria pe care o ia aceasta in ultima perioada. Unde s-a ajuns, devreme ce unii copii recurg la actiuni necugetate, de genul plecarii de acasa sau sinuciderii, in urma unor asa-zis banale certuri cu parintii? Asta ca sa nu mai mentionez situatiile care se finalizeaza la spital, indiferent din care parte.
Nu stiu cum mi-a rasarit in minte o intrebare, cel putin discutabila din punct de vedere moral: este sau nu rentabil sa fi parinte in ziua de azi?
20 iulie 2008 la 8:34 pm
90 si ceva % dintre parinti cresc copii dupa principiul: “daca eu nu am avut… macar el/ei sa aibe”. Si nu conteaza ca parintele este “cu vila si piscina” sau este om simplu, din randul majoritatii, castigand salariul mediu/minim pe economie. Ideea asta este “incapatanata” pana la refuz in capul fiecaruia. Cati copii se joaca cu parintii lor? De fapt, corect spus ar fi “cati parinti se opresc pentru o clipa din iuresul vietii lor cotidiene, ca sa se joace ccu copilul. Nu socotim aici varsta prescolarilor sau a bebelusilor… macar cand ii face baie, si tot il alinta cu vreo 2-3 fraze mai de duh.. sau chiar cu “uuitee ce frumoos plutestee ratusca ta de plastic pe apa, aiiiiiiiiiici… langa tiiiiiiiiiiine” (literele prelungite nu sunt greseli, ci incercarea mea neizbutita de a reproduce cat de cat tonul pe care se rosteste o astfel de fraza). Mai tarziu… cica ne ocupam de copil, de acum e la scoala, trebuie sa veghem atent: astfel… facem lectiile impreuna, doar ca majoritatea sunt facute de noi.. si el deja incepe sa fie obisnuit de mic cu solutia de minima rezistenta: “daca are cin-sa-mi faca temele, ce sa mai imi bat eu capul”. In loc sa determine copii sa isi scrie singuri temele de casa, si chiar sa ii premieze de mici atunci cand acestia isi fac temele foarte bine… ei fac temele in locul lor, dandu-le la discretie bani de haine si de buzunar. Va intreb eu: Cat de bine stie un copil, ajuns in pragul maturitatii, sa isi administreze singur si bine viata, cu toate aspectele ei, in conditiile in care de mic si in mod continuu i s-au pus toate cele necesare sub nas, ca deh… “daca noi nu am avut, macar el/ei sa aibe”????????????
Mai departe, e psihologie in cea mai mare parte: copilul (deja adolescentul) isi da seama si singur ca e bun de mai nimic palpabil si concret, scoala in RO oricum e un mare bullshit (a fost dintotdeauna, doar lipsa coruptiei si a coruptilor mai facea diferenta – in scoala romaneasca nu s-a facut niciodata cercetare, doar “imbuibarea” capului elevilor/studentilor cu informatii de multe ori multe si nefolositoare decat in mica masura) incepe sa nu fie multumit de el, sa isi piarda respectul de sine, sa isi piarda valoarea in proprii sai ochi… insa este la faza teribilismului, la faza la care e cel mai putin probabil sa recunoasca vreodata ca e un looser. Si… ia ghici… ce-i ramane de facut???? Singura varianta e violenta: daca nu pot prin inteligenta, ma impun prin forta, agresivitate… tupeu… e prea devreme sa “mor” e prea devreme sa ma recunosc limitat/invins.
Viitori parinti, sa cresti si sa educi un copil nu inseamna sa il stergi la cur (scuzati expresia, cei mai sensibili), sa ii dai sa mamance, sa il imbraci, sa il trimiti la scoala, si din cand in cand sa il sfatuiesti in legatura cu cate ceva. Sa cresti si sa educi un copil, spre a fi pregatit sa dea piept cu viata grea si nedreapta, inseamna chiar asta: SA IL LASI DE MIC SA TRAIASCA DUPA LEGILE VIETII PE CARE O VA INFRUNTA LA UN MOMENT DAT SINGUR. Nu il feri de pericolele mici, ca nu se va feri nici el de cele mari, cand va fi mare, si mai ales, singur. Lasa-l sa traiasca, sa dea piept cu pericolul… sa o “muste” atata cat poate sa suporte… ca sa isi invete lectia. Nu fiti infumurati, si nu mergeti pe ideea oricarei ciori (orice cioara isi vede odrasla vultur) cum ca fiul/fiica dv este cea mai inteligenta din lume… e de ajuns sa ii spui “n-ai voie” fara alte explicatii, si, ca prin minune, si instantaneu, in mintea ei e plin de lumina de la sine, intelege tot, isi da seama de ce si pt ce nu are voie sa faca sau sa dreaga… etc. Exista 3 tipuri de oameni in aceasta lume:
1. Cei care invata exclusiv din greselile altora (teoretic, le poti pune in mana un cod al vietii, il citesc o data sau de 2 ori, si basta, intra in viata cu capul sus… nu se vor impiedica de nicio greutate)
2. Cei care invata cu precadere din greselile proprii.
3. Ceicare nu invata vreodata ceva, nici din greselile/exemplul altora, si nici din experienta lor, din greselile lor.
Va las pe voi sa spuneti care categorie reprezinta aprox 95% din populatia Terrei. Si atunci, de ce sa nu ne lasam copiii sa greseasca atunci cand, mici fiind, nici greselile lor nu sunt altfel decat mici, insa invatamintele din ele PRICELESS?
Va doresc succes, atunci cand va va veni randul… in meseria de parinte:)
Cipri
20 iulie 2008 la 9:47 pm
te inseli. procentul parintilor care vor ce e mai bine pentru copii lor e mult mai mic decat crezi tu. din pacate, sunt multi copii nedoriti pe la noi. si nici ideile de genul “daca eu am putut sa cresc asa, si tu poti” nu sunt chiar rare.
oricum, e un subiect ce poate fi dezbatut ore si ore
21 iulie 2008 la 10:45 am
Eu am în bloc exemplul perfect de copil ţinut din scurt până când a ajuns la facultate, după care i s-a dat libertate. Nu vrei să ştii cam cât şi cum a ştiut să se bucure de ea. Oricum, nu e un caz chiar aşa grav. Există altele mult mai tragice. Părerea mea e că părinţii lui au procedat greşit, interzicându-i până la 18 ani să fie el, să se manifeste cum şi-ar fi dorit şi acum, când a scăpat, îşi doreşte să facă toate prostiile din lume şi se răzvrăteşte într-un fel, pe părinţii lui, pentru lipsa de libertate şi de exprimare.
Cât despre relaţia părinte- copil, pot spune doar că e foarte importantă diferenţa de vârstă, din punctul meu de vedere. Până acum ziceam că dacă e diferenţă mare, atunci ai unele reţineri şi se vede foarte tare diferenţa dintre generaţii, dar tind să cred acum că e mai bine aşa. Eu am avut norocul să mă facă mami la o vârstă mai înaintată. Cred că educaţia pe care am primit-o eu, e mult mai bună decât cea din zilele de azi, pe care mămica model şi modernă, o dă copilului îngâmfat, care s-a trezit în clasa I direct cu celularul la ureche.
21 iulie 2008 la 4:32 pm
@Crinutza: Procentul parintilor care ofera cu adevarat ceea ce e cel mai bine pt copiii lor este mult mai mic de 90… insa eu ma refer la cei care vor binele copiilor, nu la cei care reusesc, sau macar pot, chiar daca nu fac
. Cel mai des intalnit motiv pt esec este, cum spuneai si tu “daca eu am putut sa cresc si sa traiesc asa.. si ei pot”. In realitate, totul sta in spatele lipsei de informare/interes/cultura a printilor… care nu se obosesc sa realizeze ca “crescutu’ nu-i ca f*****’ “. Si ca sa nu mai dezbatem “ore si ore” (eu cel putin…) as vrea sa inchei cu cateva idei proprii generale despre crescutul copiilor:
1. V-ati pus vreodata intrebarea care este raportul dintre pedeapsa si rasplata in randul copiilor? Cat sunt pedepsiti si cat sunt rasplatiti copiii in general? Ceea ce vreau sa spun este ca foarte putini parinti isi amintesc sa rasplateasca copilul atunci cand face una buna… dar nu prea uita sa il scatolceasca macar… pt oricce “prostie”. Si… degeaba rasplatesti copilul de 5 ani cu o hainutza misto (daca e fata, totusi, s-ar putea sa mearga… nu stiu de la ce varsta exact li se trezeste domnisoarelor instinctul pentru “frumos”) cand el isi doreste cu ardoare mai stiu eu ce masinutza, sau bicicleta. Ah.. si inca ceva.. zic eu foarte important: merge un premiu mare, la sfarsit de “cincinal” (daca iei premiul intai anul asta, te las in tabara la mare) insa nu uita de rasplata mica, nesemnificativa, dar oferita ca bonus pentru fiecare lucru neinsemnat, dar pozitiv.. pe care copilul il face (10 lei pentru o nota de 10, chiar 20 de lei pt aceeasi nota obtinuta insa la o materie dificila pt copil, la care se descurca mai greu. Pt copii e foarte greu sa isi fixeze si sa se tina de obiective lungi cat un an de zile (premiul 1 scolar).
2. Vorbind despre 10 lei, 20 de lei, ajungem si la aspectele financiare ale cresterii copilului: Eu zic ca ar trebui sa pregatim o suma “de buzunar” copilului inca de mic (sa zicem aprox 7 ani) care apoi sa creasca proportional cu buzunar + jucarii + hainutze.. pe masura ce si varsta copilului creste. Astfel… daca in clasa a 5 vine la scoala un un NOKIA “Communicator”, asta sa fie pt ca acel copil nu a mancat prajituri, nu a baut sucuri, nu a mers in parcuri de distractii, si a purtat pana la uzare hainele de pe el, doar ca sa isi cumpere acel telefon. Adica, suma sa fie gandita pt intervalele de varsta, si sa fie suficienta pt ce are el nevoie. Daca si-a “spart” banii in primele 2 zile ale saptamanii, sa intinda gatul restul de 5 zile (plata se face saptamanal). Si ia ghiciti cine vor fi viitorii buni administratori ai bugetelor personale si nu numai??? El, copilul… care a fost obisnuit sa isi dramuiasca de mic banalul “buget de inghetata/jucarii”.
3. Muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuulta comunicare. Majoritatea parintilor isi izoleaza copiii in lumea “celor prosti”. Copiii sunt “prea mici” ca sa stie tot. Doar ca nimeni nu spune ca un copil trebuie sa stie tot. Insa, din pacate, in spatele acestui “nu trebuie sa stie tot”, copilul ajunge sa nu stie nimic, sa fie izolat si ferit de orice se intampla in familie.. si in afara de “ce note ai mai luat” sau “ce ai facut la teza” el nu este implicat cu nimic in viata de familie… nici sa stie ce se petrece, nici sa participe intr-un fel sau altul. Mai tragic e atunci cand copiii ajung cenusaresele familiei, sau chiar mamele fratilor mai mici. Copilul nu trebuie sa aibe doar obligatii, drepturile fiind ale parintilor, ca asa se nasc slugile perfecte, oamenii care vor face intotdeauna cum spun altii.
In linii mari, cam asta e. Tratati copiii ca si cum ar fi maturi. Dati-le de rezolvat probleme si sarcini specifice varstei lor, insa cereti-le sa le rezolve cu maturitate si seriozitate. Si nu determinati un copil sa se se simta insignifiant. Va purta sentimentul acesta cu el, in spate, tot restul vietii. In schimb… faceti-l sa se imfle in pene de “bagat in seama” ce se simte; este samanata integrarii “de la sine” in societate… va avea curajul sa spuna ceva… va stii sa se faca primit si acceptat in societate, si nu ii va fi frica sa isi spuna parerea.
Cipri
21 iulie 2008 la 4:36 pm
Dupa ce am postat comentariul, am facut scroll up. OMG… dar s-a ajuns departe cu discutia, eu am batut orice record.. asa ca promit ca pe viitor sa mai si ascult, nu doar sa povestesc:P
Cipri
21 iulie 2008 la 6:14 pm
Cipri, tu ai putea sa scri o carte pe tema asta, vad ca te pricepi!
@Licurici: E riscant sa ti copilul in frau prea strans, exista doua riscuri majore atunci cand il lasi liber: ori o ia la fuga, ori sta pe loc, devenind din ce in ce mai retras.
21 iulie 2008 la 7:55 pm
nu stiu alti cum au fost dar cand ma gandesc la mine spun asa :mie niciodata nu mi-a placut sa primesc cadouri si cand am avut 5 ani si acum cand am facut o isprava buna sau de sarbatori in primul rand ma simteam ca un caine daca mi se aducea cadouri care dupa ce aduce mingea primeste un cub de zahar adica dresat o sa revin si cu ceva despre copilul retras sau nerd cum cred ca ii se mai spune
21 iulie 2008 la 8:24 pm
@!nv3rt: un copil retras nu e neaparat un nerd (ce nu-mi place cuvantul asta).
23 iulie 2008 la 7:45 am
@!nv3rt: Eu nu am spus sa ii faci copilului cadouri doar cu motiv (se aplica si la el chestia cu “un cadou de neziua ta”
) insa nu ar trebui sa treaca prea multe fapte bune fara a fi rasplatite. Sa-l stimuleze. Pe de alta parte, daca primeste cadouri/rasplata doar pt cand face cate ceva pozitiv.. mai tarziu poate ajunge sa intre cu trandafirul in dinti pt nevasta doar cand vrea sex… ca el asa a fost obisnuit… sa fie rasplatit doar cand a facut ceva apreciabil, motiv pentru care va considera la fel si pt relatiile “in sens invers” (adica, daca ii dau, e obligat sa imi dea ceva in schimb). Deci, grija mare. Si… a-pro-pos de caini… doar saltul de la maimuta la om a adaugat cate ceva in plus la creierul nostru… la nivelele inferioare ale creierului, in structura lui de baza, avem aceleasi “componente” ierarhizate conform lantului evolutiv, incepand cu euglena viridis, continuand cu nevertebratele, cu toate clasele lor, apoi cu vertebratele, apoi mamiferele si terminand cu primatele. Deci, nu exista motiv pentru care sa nu te simti ca un caine din cand in cand… si eu ma mai simt ca un porc de exemplu 
:P. The point is: copilul are intelectul unui caine, daca vrei (mai putin conteaza animalul, dar sa alegem cainele, ca despre el era vorba) pana la o varsta destul de inaintata. Mintea lui functioneaza instinctiv… instinctele primeaza (nevoia de hrana, nevoia de somn, nevoia sociala (omul fiind animal social), curiozitatea etc… toate il guverneaza puternic cand e mic. Abia mai tarziu, mult mai tarziu, apar procesele cognitive superioare, alea care te fac sa te simti ca un caine cand esti cumparat cu cadouri.
CONCLUZIA: Informati-va, pt cand va fi cazul, sa actionati in functie de varsta copilului, in realtiile cu el, si nu in functie de varsta voastra.
Cipri